Prin
tradiţie, Festivalul de operă de la München propune repere extrem de atractive,
melomanii având posibilitatea să urmărească, în plină vară, mari interpreţi ai
scenei lirice mondiale, alături de tineri care se afirmă deja cu pregnanţă. Am
avut ocazia să mă aflu la Bayerische Staatsoper pentru câteva zile „pline“,
revenind, seară de seară, în eleganta sală a teatrului, nerăbdătoare să
(re)ascult glasuri frumoase şi, eventual, să (re)descopăr adevăraţi artişti.
Cu
multă vreme înainte, spectacolele cu Boemaerau „sold out“, punctul de atracţie fiind, evident, apariţia sopranei Angela
Gheorghiu în rolul Mimi, dar cu o întreagă distribuţie deosebit de omogenă sub
toate aspectele, astfel încât am aplaudat, după multă vreme, o „echipă“ sudată,
cu solişti apropiaţi de vârsta personajelor, cu voci calitative, deopotrivă
buni actori şi, mai ales, foarte expresivi. Sub acest aspect, grupul tinerilor
din mansardă a fost cuceritor, baritonul Levente Molnar impresionând în
Marcello, bas-baritonul Goran Juric´ aducând, în Colline, o voce caldă şi bogată
(dar a cântat în forţă celebra „arie a paltonului“), baritonul Christian Rieger
a convins din plin în Schaunard, iar tenorul Joseph Calleja s-a dovedit, de
această dată, mult mai implicat în rol, jucând credibil în Rodolfo, cântând de
asemenea cu siguranţă şi chiar cu strălucire. Pe Angela Gheorghiu am revăzut-o
într-un rol de referinţă pentru cariera sa, evoluând cu aplomb şi dezinvoltură,
abordând personajul mai aproape de o midinetă veselă, fără inhibiţii, deloc
„bolnavă“, gata să cucerească (ea însăşi suflând în lumânare parcă special
pentru a genera idila cu Rodolfo), departe de sensibila şi discreta Mimi pe
care o ştim dintotdeauna, abia în actele III–IV trăind drama tinerei care suferă
şi iubeşte cu disperare. Surprinzător a fost şi contrastul între comportamentul
său sprinţar şi rochiile închise până la gât (adecvate însă viziunii „clasice“
a personajului), pentru ca, în ultimul act, când se stinge, să poarte o rochie
extrem de decoltată... Dar a cântat bine, deşi nu am înţeles motivarea unor
manierisme, apreciind însă siguranţa şi prospeţimea glasului. În aceste condiţii,
Musetta a devenit destul de apropiată de Mimi, Laura Tătulescu fiind, la rândul
său, frumoasă, elegantă, cu o voce vibrantă, aşa încât s-au „potrivit“ şi din
acest punct de vedere, aspect relevat în special în momentele de ansamblu. De
altfel, întreaga distribuţie a fost extrem de unitară, cu date vocale perfect
echilibrate ca sonoritate. Un Benoit şters (Alfred Kuhn), asemeni lui Alcindoro
(Tareq Nazmi), fără urmă de umor, un cor care a sunat bine, au colaborat cu o
orchestră minunată, dar cu un dirijor (Dan Ettinger) care a optat pentru tempi
diferiţi de cei doriţi de solişti, rezultând destule dezechilibre şi precipitări;
spectacolul a avut însă fluenţă şi densitate, nerv, poezie şi dramatism,
derulat în regia tradiţională dar foarte inspirată, semnată, cu ani în urmă, de
Otto Schenk, aducând atmosfera mansardei sau a dimineţii de iarnă ceţoasă din
actul III, precum şi voioşia şi agitaţia mulţimii din actul II, unde pentru
prima oară am văzut, în sfârşit, strada „în adâncime“, imaginea scenei nefiind,
ca de obicei, blocată în fundal de peretele tavernei. Aplauze, ovaţii, bătăi
din picioare au răsplătit, minute în şir, la final, o reprezentaţie de mare
frumuseţe, în care s-au regăsit trei artişti din România, toţi deosebit de
apreciaţi, pe bună dreptate, de publicul entuziast.
A
doua zi, sala a fost asaltată de cei care doreau să-l reasculte pe celebrul
Jonas Kaufmann, de această dată într-un program de lied, oferind, în compania
excelentului pianist Helmut Deutsch, ciclul Călătorie
de iarnă de Schubert, mulţi descoperind acum că tenorul are, pe lângă o tehnică
performantă, şi un glas maleabil, o inteligenţă a cântului, o înţelegere a
sensurilor cuprinse în fiecare cuvânt, dar şi capacitatea de a reda stările, frământările
şi gândurile cuprinse în superbele miniaturi. Mai bine de o oră, cu un calm şi
o atitudine scenică rezervată, Kaufmann a convins că este un artist în cel mai
bun sens al cuvântului, conferind expresia adecvată doar prin inflexiunile
vocale, cu o stăpânire şi o ştiinţă impecabilă, fără a apela la artificii şi
efecte „căutate“. I-am admirat talentul şi stilul, logica şi simplitatea, dar
nu am simţit acea stare pe care o aşteptam, firesc, într-o astfel de
interpretare, poate pentru că rămâne un cerebral, mai puţin implicat afectiv,
dar poate şi pentru că, incredibil pentru publicul bavarez, mai toţi
spectatorii au tuşit puternic după fiecare lied, ba chiar şi în timp ce se
cânta, ceea ce, cu siguranţă, a făcut imposibilă păstrarea liniei mari. Culmea
este că, la final, când aplauzele entuziaste i-au rechemat de nenumărate ori pe
interpreţi... nimeni nu a mai tuşit şi nu şi-a mai suflat nasul zgomotos!...
Seria
tenorilor celebri a continuat şi în seara următoare, când în rolul titular din Povestirile lui Hoffmann a apărut îndrăgitul
Rolando Villazon, după o absenţă prelungită, din nou „în formă“, susţinând cu
siguranţă solicitanta partitură, chiar dacă glasul său nu mai are amploarea de
altădată. De fapt, nici jocul de scenă, atât de plastic de obicei, nu a mai avut
complexitatea şi varietatea aşteptate. Adevărul este că nici regia lui Richard
Jones nu i-a permis prea mult, subliniind atitudinea poetului mai tot timpul
beat, cu un aspect neglijent şi mişcări dezordonate, înecându-se în băutură (şi)
la finalul fiecărei poveşti de dragoste. Mai mult, a stat aproape tot timpul cu
spatele la Olympia, ascultând aria acesteia aşezat, fără urmă de implicare. Şi
totuşi, farmecul său personal a captivat... M-am bucurat să o reascult pe tânăra
soprană Brenda Rae, excepţională Olympia, jucându-se cu vocea aşa cum rar am
auzit, reuşind să dea relief personajului doar prin cântul sclipitor şi
expresiv, ridicând doar mâinile, în timp ce picioarele de lemn ale păpuşii erau
mânuite foarte ingenios din interiorul podiumului pe care stătea. Din păcate,
Olga Mykytenko, deşi a etalat un glas amplu şi calitativ, a fost agitată şi
aproape agresivă în Antonia, „uitând“ că întrupează o sensibilă şi foarte
bolnavă tânără îndrăgostită, cântând tot timpul în forţă, alergând mult dar
inexpresiv, în timp ce în Giulietta, o altă soprană (Anna Virovlansky) a
parcurs rolul cu o voce banală, uşor stridentă şi cu o prezenţă scenică ştearsă.
Nu am înţeles de ce nici măcar în Nicklaus nu a fost distribuită o mezzosoprană,
Angela Brower având un glas de soprană destul de aspru, puţin flexibil,
„beneficiind“ de o apariţie mai curând bărbătoasă. Foarte bun a fost însă basul
John Relyea în cele patru roluri malefice, având personalitate distinctă şi
pregnanţă dramatică, glasul său generos, rotund şi penetrant fiind dublat de o
prezenţă scenică impunătoare, regizorul obligându-l să asiste, la rându-i nemişcat,
în prolog şi epilog, la întreaga desfăşurare a acţiunii... celorlalţi. Decorul
unic al unei încăperi simple se adaptează de la un tablou la altul prin schimbarea
„tapetului“ şi includerea unor minime elemente de recuzită (decoruri Giles
Cadle). Costumele sunt simpatice, caracterizând fiecare erou în parte (schiţate
de Buki Shiff), ideea amuzantă a cortinetei pe care se află o pipă (din care
rotocoalele de fum desenează numele fiecărei „cuceriri“, care înainte de
tabloul final se reîntorc în pipă), banalizându-se prin repetare. Corul bărbătesc
nu a prea fost la înălţime, mişcându-se automat, rămânând în stop-cadru, apoi,
în „tabloul Olympiei“, întregul ansamblu pare a fi un grup de elevi în vizită
la atelierul de păpuşi, cu băieţi în pantaloni scurţi şi „fetiţe“ (toate
supraponderale) cu rochiţe pastelate (maestru de cor Soren Eckhoff). În rest,
solişti oneşti dar fără relief, într-o producţie inegală valoric şi ca regie şi
ca nivel vocal, cu doar trei „vârfuri“ care, pe drept cuvânt, au stârnit ropote
de aplauze. Asemeni dirijorului Marc Piollet, care a coordonat cu precizie relaţia
fosă–scenă, încercând să confere spiritul muzicii franceze unei partituri în care
s-au „deschis“ multe pagini în general „tăiate“ (dovedindu-se şi acum „în
plus“), renunţându-se la altele.
Trei
seri cu nume mari, cu săli neîncăpătoare, cu cerere insistentă de „bilete în
plus“, într-un festival irezistibil pentru orice iubitor de operă.
