Dr. E. G.-P.
miercuri, 23 ianuarie 2013
Acum
un an, o agenţie de ştiri ne prezenta „tradiţionala“ sesiune de vânătoare
organizată pe terenul magnatului Ion Ţiriac de la Balc, arătând că „printre
invitaţii din acest an se numără: George Marsan (primarul oraşului Monte
Carlo), Erich Hampel (manager Unicredit Bank Austria), Alfred Baumhauer
(fabricant Cartier), Wolfgang Porsche (moştenitorul imperiului cu acelaşi
nume), Klaus Mangold (Daimler-Chrysler), Siegfried Wolf (preşedintele companiei
Magna Europa), Franz Rauch (cel mai mare producător de sucuri naturale din
Europa), Rudolf Streicher (politician austriac, fost ministru în mai multe
guverne), Inigo Herrera (fost membru al Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei)“. Vă daţi seama cât de importanţi am devenit noi, românii, găzduind
atâta „lume bună“? Tot atunci citeam: „Partidele de vânătoare de la Balc au
devenit cunoscute în 2005, când au fost împuşcaţi 185 de mistreţi, din care 23
de către fostul premier Adrian Năstase. (...) Pe domeniul cinegetic de la Balc,
care se întinde pe 1.500 de hectare, sunt crescuţi, în fiecare an, peste 700 de
porci mistreţi, special pentru evenimentul din ianuarie. Carcasele mistreţilor
vânaţi sunt expediate, după verificarea sanitar-veterinară, în camioane
frigorifice, în scopuri caritabile ori către fabricile de mezeluri specializate
în vânat“.
Balc 2013, la televiziuni. Anul acesta,
lucrurile au stat aproape la fel, dar merită să vedem şi deosebirile. Oaspeţii
(printre „noutăţi“: Ion Ion Ţiriac şi prinţul Dimitrie Sturdza) au venit cu
avioane personale şi în autoturisme luxoase dinspre Ungaria, ferindu-se de
ochii presei. N-au dat interviuri. S-au fotografiat, în final, plini de
mândrie, cu trofeele binemeritate, dar numai pentru ei, nu pentru „paparazzi“.
La plecare, câţiva reporteri de televiziune norocoşi au obţinut răspunsuri
scurte şi generale la câteva întrebări („Frumos“, „Perfect!“, „Minunat“). Mult
mai prezenţi pe micul ecran (dar degeaba) au fost protestatarii, reprezentanţi
ai unor organizaţii pentru protecţia animalelor, care, înainte de începerea vânătorii,
au lansat un balon cu aer cald, de un roşu aprins, din care s-au împrăştiat –
cu schepsis (dar tot degeaba) – mingi de tenis. Au apelat la poliţie, dar poliţia
bihoreană nu se cădea – fireşte! – să ceară atâtor VIP-uri permisele de portarmă.
Bilanţul? Mult mai bun ca pe vremea lui Adrian Năstase: 200–230 de mistreţi ucişi,
căprioare şi vulpi. (Poate cineva, aflat într-un azil de bătrâni, unde se va
trimite ceva carne „în scopuri caritabile“, va fi citit cândva „Moartea căprioarei“
a lui Nicolae Labiş, care, copil şi înfometat fiind, plângea: „Tu iartă-mă,
fecioară, tu căprioara mea!“, şi va cere, acolo, în azil, la rândul său,
iertare...)
După
festivitatea sângeroasă de la Balc, cu arme şi gonaci, cu chefuri şi
divertisment relaxant, cu o „etică vânătorească“ de mare clasă, în care fiinţe
fără apărare, arestate în ţarc, sunt ucise fără milă, răsare, chinuitoare,
întrebarea: „Mai există, oare, vreun animal care ucide din plăcere, fără să se
simtă atacat sau să fie mânat de foame?“. Nu, nu există. O aparentă excepţie:
cineva povestea că un lup, noaptea, a intrat într-o stână şi a ucis o oaie; dar
s-au trezit suratele şi au început să behăie îngrozitor. Lupul s-a înfuriat, şi-a
ieşit din fire şi le-a ucis pe toate. Dacă tăceau, ar fi pierit doar una. Dar
pe curajoşii vânători cine să-i fi înfuriat atât de rău când au ucis două sute?
De unde, oare, apocaliptica lor sete de sânge? Dintr-un loc negeometric, ci
sufletesc, ce se numeşte conştiinţă? Sau responsabilitate? Sau frică de
Dumnezeu? (Acestea ar fi unele dintre principalele însuşiri care deosebesc omul
de fiară.)
Şi
atenţie, dragă Nicolae Labiş, dragi confraţi din presă şi din sănătate, de la
mistreţi şi vulpi, pe moşia „magnatului“, s-a trecut şi la căprioare.
