Joc
de rol cu Hanno Höfer la etajul unu
al Casei Tranzit, după concertul Nightlosers
de la Cluj. Am întârziat un pic la interviu şi Hanno pare grăbit, mai are o
filmare după. Ne imaginăm că suntem la examenul ATF, eu profesorul examinator,
iar Hanno va spune câte o mică poveste despre fotografiile pe care i le arăt.
Pare încântat de idee şi începem să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea printre
amintirile lui. Dincolo de blue-jeans şi cămaşa albastră în carouri, mă pândeşte
un accent magnetic condimentat cu un umor subtil, pe alocuri ironic. Îi privesc
profilul. Uşor glacial. Zâmbeşte rar, dar când o face... E chiar aici, lângă umărul
meu, dar mintea lui călătoreşte undeva, departe. Hanno se furişează printre
întrebări, e volatil, îmi scapă printre degete în seara asta.
Adevărul
este că lui Hanno îi stă cel mai bine pe scenă. Fie că ţine în braţe chitara
sau washboardul, fie că flirtează cu muzicuţa. Are el un fel de a se apropia de
public pe care nu l-am mai întâlnit la alţi artişti. Când asculţi Nightlosers, timpul se opreşte în loc.
Vrei să rămâi. Nu te grăbeşti nicăieri. Nu te uiţi la ceas. Simţi ritmul,
corpul tău zâmbeşte. Au şi umor băieţii ăştia. Nu te poţi sătura de ei. O voce
inconfundabilă, o mandolină care cântă singură, un toboşar ce arde calorii pe
pâine. Să continui? Vioara lui Jimi „El“ Lako sigur nu aveţi cum s-o rataţi.
Sună perfect.
Prima
fotografie am rătăcit-o pesemne. Era Hanno la 3 ani. Ochi mari albaştri şi o pălărie,
probabil a tatălui său. Un visător încă de atunci. Nostalgicul de azi. Mergem
mai departe şi aleg la întâmplare un Hanno „căzut pe gânduri“. Era la TIFF, cu
filmul „Amintiri din Epoca de aur“. „De obicei nu fac poze de-astea regizate,
îmi pare rău că există fotografia asta, arăt ca un scriitor care vrea să arate
ca... un scriitor“. Urmează o altă ipostază, „regizată“ de un prieten fotograf,
cum îi place lui Hanno s-o numească, una în care ne propune cel mai generos
zâmbet. „Eu nu am poze cu mine, iar atunci când trebuie să dau un interviu, vin
fotografii şi mă pun în tot felul de parcuri şi în tot felul de ipostaze din
astea. Dacă omul mi-e simpatic, sunt şanse să iasă o poză bună, dacă nu, nu.“
Continuăm
aventura printre imagini şi Hanno, spre bucuria mea, exclamă în sfârşit satisfăcut:
„Ei, asta-i o poză adevărată, făcută de Luci, basistul trupei, acum doi ani, la
târgul de la Negreni!“. Artă cu o profundă semnificaţie stilistică, aş completa
eu, avea să fie proba de încercare pentru a-şi cumpăra o cuşmă autentică. Neagră,
înaltă şi neapărat asortată cu ochelarii de soare. Misiune îndeplinită. Îl regăsim
pe acelaşi Hanno, sub oblăduirea cuşmei anterior caracterizate, tocmai în vizită
la nea Vasile de la Mârşa, unul din ultimii lăutari autentici de la noi, într-o
fotografie de colecţie concepută de un bun prieten de-al său, René Kubás˘ek,
directorul Centrului Ceh din Bucureşti. Hanno îmi povesteşte apoi despre un
concert organizat în vară cu Lemon Bucket
Orkestra din Canada, un band de 17 persoane de toate naţionalităţile.
Episodul surprins pare a fi o discuţie tehnică cu unul din percuţionişti. El,
din Belize, maieu portocaliu, pantaloni bufanţi verzi şi cu o sticlă de apă de
doi litri la purtător, odihnindu-i-se sub braţ. Hanno relaxat, la altitudine,
spectator, cu eternul pahar de bere. „Probabil“, ar spune Hanno.
Ce
mai e nou în viaţa lui? Hanno Höfer nu a renunţat să fie un creator. Realizează
filme documentare, iar cu unul dintre ele, surprinzând aspecte din viaţa
ultimilor fierari tradiţionali din România, a participat la mai multe
festivaluri. În septembrie, a avut norocul de a regiza un spot publicitar în
Rwanda.
Pasiunea
pentru fotografie a moştenit-o de la tatăl său. „Acum câteva zile mi-am aranjat
toate pozele din calculator şi am văzut că am vreo 78.000 de fotografii din
care vreo zece sunt bune. Şi, dacă mai fac încă zece în următorii ani, poate
reuşesc să deschid o expoziţie.“ Şi uite cum autoironia, acest mic amănunt pe
cale de dispariţie, îl readuce pe Hanno în lumea celor care se mai pot salva
prin umor. La începutul lui 2013, a lansat împreună cu bandul său un nou album,
„Cinste lor“, după o pauză de aproape zece ani de la „Rhythm & Bulz“.
Pentru aceia dintre voi care iubesc etno rhythm and blues, Nightlosers. Geniali. Întotdeauna.
