„Alo, alo, alo, Salvarea!“, a şasea piesă din
volumul „6 piese în căutarea unui teatru“ al autorului Candid Stoica, este o
piesă care, din varii şi misterioase motive, nu a fost preluată încă de nici
un teatru. De aceea, autorul a preferat s-o prezinte, într-un spectacol-lectură,
la „Cenaclul dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor“, un cimitir al elefanţilor
dramaturgiei româneşti care se străduie din răsputeri să mai existe. Este o
piesă care, deşi n-are profunzimea „Sufletelor moarte“, încearcă să spună, cu
umor, câte ceva despre sufletele încă vii ale unei categorii de oameni care,
cu încăpăţânare, vor să-şi trăiască viaţa, ca şi cum ar fi tineri.
Lectura textului,
regizat chiar de autor, nu a fost una obişnuită, ci una „dramatizată“, plină de
mişcare şi neprevăzut. Actorii, uneori iritaţi, scandalizaţi, după cum le cerea
piesa, s-au certat, s-au păruit şi chiar s-au fugărit printre spectatori,
stârnind rumoare şi chiar proteste. Un spectator s-a trezit în braţe cu o tânără
actriţă (care o interpreta pe ţiganca Smaranda), spre stupefacţia soţiei de alături.
Deşi rolurile au fost
aproximativ egale, greul lecturii-spectacol a fost dus de neobosita Doina Ghiţescu,
care a reuşit să ne înfăţişeze, cu mijloace credibile, un personaj viu, când
excentric, când fantast, ce are ambiţia să-şi trăiască ultimii ani din viaţă
cu o ultimă dragoste. O secondează cu un surprinzător aplomb, la polul opus,
Florentina Tănase, ce are pretenţia de a acapara acelaşi bărbat, ca pe un ultim
trofeu al carierei sale de falsă ambasadoare.
Triunghiului conjugal
al vârstnicilor îi este opus cuplul celor doi „transfugi“ din SUA (fiul şi
fiica protagoniştilor), care se întâlnesc inopinat la Bucureşti, unde îşi
consumă dragostea şi disperarea nepotrivirii de caracter. Atât Isabella Drăgoi,
fermecătoarea actriţă de o frumuseţe rar întâlnită, cât şi Alexandru Conovaru,
un excepţional actor modern, au reuşit să dea viaţă celor două siluete de
tineri care se întâlnesc, se iubesc fulgerător şi se despart dezamăgitor de
rapid, lăsându-ne impresia unei mari reuşite artistice.
În rol mai mic, cel
al cinicului medic Ciotu, Mircea N. Creţu este de neimitat, arătând o altă faţetă
a talentului său, mai ales atunci când se află în iminenţa unei crize care
reclamă chemarea salvării, el fiind exponentul salvării. Dar cireaşa de pe tort
a obţinut-o tânăra actriţă Petronella Tănase, care, în episodicul rol al ţigăncii
Smaranda, este autentică, dezvoltând un umor etnic concentrat, aproape
imprevizibil, parcă desprins din „Dicţionarul de argou“ al lui George Volceanov,
prezent şi el în sală.
Nimerită la
Institutul Cultural Român în ziua reprezentaţiei, nu întâmplător, fiind o
cititoare frecventă a cărţilor de amintiri teatrale ale lui Candid Stoica, am
constatat absenţa surprinzătoare a dramaturgului Horia Gârbea, conducătorul
cenaclului, căruia însă i s-a substitut, fără probleme, Lucia Verona, care a
coordonat cu aplomb luările de cuvânt.
Dinu Grigorescu,
argintul viu al acestor întâlniri, însoţit de distinsa sa soţie, a evidenţiat
tripla reuşită – a autorului, interpreţilor şi regizorului (unul şi acelaşi cu
autorul!) –, apreciind, în acelaşi timp, că a fost – din câte s-au interpretat
– cea mai interesantă prestaţie a cenaclului. Blândul şi înţeleptul dramaturg
Jules Cohn a felicitat actorii pentru interpretare, deoarece „nu a fost o piesă
citită, ci o piesă jucată, cu interpreţi fericit aleşi şi cu o regie care a făcut
ca publicul să realizeze o scenă cu decor, cu mişcare scenică magistral
condusă“. Marilena Dumitrescu, atât de caustică în scheciurile sale pentru
grupul „Vouă“, acum, timid (cerându-şi scuze pentru acest fapt), spunea că
i-a plăcut şi piesa şi interpretarea, iar regizorul Dan Victor a declarat
abrupt şi fără reticenţe că apreciază piesa, mai puţin legătura care se face
între doctorul Ciotu din piesă şi doctorul Ciomu din viaţa reală. Violeta
Berbiuc, această Vanessa Redgrave a
românilor, prin înfăţişare, la final a cerut autorului textul piesei pentru o
eventuală înregistrare radio.
A existat o singură
observaţie, a mea, cu privire la o greşeală din text: medicul din piesă (cel cu
salvarea), ca să liniştească bolnavii agitaţi, le face injecţii cu calmante şi
cu... cefalosporine! Nu e de crezut că un medic poate face asemenea
impardonabile erori, cefalosporinele având o cu totul altă indicaţie terapeutică.
Dar, în toiul entuziasmului generat de piesa prezentată, observaţia mea, deşi
corectă, a fost ignorată.
Aşteptată cu interes,
luarea de cuvânt a dramaturgului Puşi Dinulescu, amic al autorului şi admirator necondiţionat al Pescăruşului
cehovian, nu s-a mai produs, ceea ce pe de o parte a întristat asistenţa,
dornică de bârfa şi scandalul pe care de obicei le stârnea, iar pe de altă
parte a bucurat-o, deoarece atât lectura-spectacol cât şi discuţiile
ulterioare, deşi interesante, o obosiseră peste măsură.