La o grădiniţă, copiii din grupa mijlocie
cântă cu un elan până la răcnet, dinamizându-şi, rând pe rând, în chip şi fel,
potrivit propriilor obişnuinţe şi creativităţi, sectoarele anatomice indicate
de text: „Ne jucăăm, ne jucăm/cu capul nostru ne jucăm/Când capul nostru a
obosit/umerii au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu umerii noştri ne jucăm/Când
umerii au obosit/braţele au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu braţele noastre ne
jucăm/Când braţele au obosit/picioarele au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu
picioarele ne jucăm/Când picioarele au obosit/…noi ne-am plictisit“.
Nu, scălâmbăielile simpatice de mai sus nu
le-am cules de pe ecran, ci din viaţă. Pe ecrane – constat – schema, în mare,
se conservă, dar „dinamismul“ e mult prea „intelectual“ şi „analitic“, e hiper,
e super, e aşa-zis „de idei“, iar scălâmbăielile sunt mult mai puţin simpatice.
O doamnă intens invitată la talk-showuri
încurcă cheltuielile cu costurile, dar nu cedează în faţa niciunei observaţii,
întrucât ea nu e doar patroană, ci şi profesoară de matematică.
Când se întâmplă ca vreun nou-venit să
îngaime o opinie uşor diferită de a gazdei, haita majoritară, cu caninii
dezveliţi şi nările tremurânde, se autoasmute, reducând la zero vechea vorbă,
de dinainte de mass-media, cu „câinele care latră nu muşcă“.
În timpul său liber, un editor de imagine
povestea: „A sunat telefonul. A răspuns redactorul şi l-am auzit întrebând:
«Unde a avut loc accidentul?» (vioiciune) … «Sunt morţi?» … «A, nu sunt.»
(dezamăgire) … «Venim mai târziu.»“. Fuga lacomă după breaking news cu accidentaţi mortal se cheamă „deformaţie
profesională“? Dar când supravieţuitoarea unui accident, care se vaită de
dureri atroce şi plânge, îi roagă pe brancardieri s-o transporte în aşa fel
încât „să se vadă mai bine la TV“ (caz evocat de A. Pleşu), nu avem de-a face
cumva cu „o populaţie pervertită“?
Răspunderea
e doar a jurnaliştilor? O cercetătoare spunea că oamenii sunt de trei feluri:
cei care fac lucrurile să se întâmple, cei care supraveghează ce se întâmplă şi
cei care se miră de ce se întâmplă. Ne-a cuprins, oare, întru totul, cea de a
treia categorie?
Iată, de pildă, unii reporteri râd înfundat
de mulţimile credincioşilor asaltând bisericile la hram, la slujbă, la moaşte,
relatând împrejurările cu o superioară înţelegere a comportamentului religios,
ce aduce pe alocuri a dispreţ. Dar aceiaşi reporteri se simt grozav de bine,
sunt în culmea entuziasmului chiar, atunci când prezintă showuri „de
divertisment“ pline de primitivisme şi obscenităţi.
Nu mai contează că aşa-zise VIP-uri ale
jurnalismului TV au mici scâlcieri gramaticale ca: „Mai avem doisprezece zile
până la…“ (n-ar suna mai bine „douăsprezece zile“?) sau „Eu sunt dintre cei
care face ceea ce spune“ (nu cumva ne anunţă că aparţine mulţimii celor „care
fac ceea ce spun“?).
În sfârşit, un telespectator avizat observa,
pe bună dreptate, că: „Supărătoare apare în pronunţia ştiriştilor stâlcirea
toponimelor şi a numelor. Recent, am putut astfel auzi numele staţiunii covăsnene
Bálványos pronunţat „Balvanios“, când, de fapt, ar fi trebuit citit ny ca gn din Bourgogne, iar s-ul
final – drept ş. Lăudabilă, dar mai
ales utilă pare practica lui Radu Banciu în privinţa rostirii corecte a
maghiarismelor, chiar dacă e un fel de artă pentru artă, ornamental dadaistă.
Pronunţia corectă a denumirilor de localităţi şi a numelor de persoane ar trebui
să fie lege la jurnalişti. Rostirea lor deformată nu poate produce decât efecte
groteşti la iniţiaţi şi incultură“.
Ne-am
cufundat cumva în amănunte? Sau: „Ne jucăăm, ne jucăm/cu capul nostru ne jucăm…“? 
