Dacă Festivalul Operelor Naţionale desfăşurat
la Cluj a debutat cu Aida, întâmplător
sau nu, a propus, în final, o altă operă verdiană, închizând cumva „cercul“ cu Nabucco 12 (Nabucodonosor) „un spectacol
de Alexander Hausvater“, „muzica de Giuseppe Verdi“ (decoruri Dobre-Kothay
Judit, costume Viorica Petrovici). O producţie mult discutată şi controversată încă
de la premiera din iarnă, când a „beneficiat“ însă de o conjunctură socio-politică
extrem de favorabilă unui impact puternic, speculat din plin de mass-media. Şi
cum… „nimic nu e nou sub soare“, mi-am amintit că şi prima montare clujeană,
semnată în 1986 de regizorul Viorel Gomboşiu, a adus, ca şi acum, imagini
(proiectate pe fundal) din perioada holocaustului, a hitlerismului, cu atrocităţile
bine ştiute trăite de „poporul evreu“, la suferinţele căruia se referă şi
libretul operei, inspirat de povestea biblică a asupririi de către
Nabucodonosor, regele Babilonului. Şi totuşi, partitura verdiană se intituleazăNabucco… Desigur, acum s-a adăugat şi
acel 12, pentru că s-a prezentat în anul 2012 – dar dacă va figura pe afiş şi în
2013… se va modifica „indicativul“?
Transferată (de asemenea) în perioada celui
de-al Doilea Război Mondial, acţiunea aduce pe scenă şi soldaţi cu mitraliere (şi
Abigaille poartă o asemenea armă) şi evrei închişi în cuşti sau duşi la „camera
de gazare“ (moment care determină apariţia unor actori aparent complet dezbrăcaţi,
purtând însă, măcar parţial, costume mulate, de culoarea pielii) şi (din nou)
proiectarea pe fundal a unor portrete de evrei probabil victime ale masacrului
(dar de ce revin ciudat doar câteva figuri, când, de fapt, există mii de
asemenea fotografii?!), imagini din „trenurile morţii“ sau din lagăre. Peste
toate acestea, jocuri de proiecţii realizate pe computer, amintind fără voie de
„caleidoscopul“ copilăriei noastre (cam la fel cu cele utilizate în Trubadurul bucureştean, regizat de acelaşi
Hausvater). Rezultă astfel o aglomerare permanentă în scenă, dublată de aceste
imagini care încarcă
excesiv, obosindu-i pe cei care, la operă, ar mai trebui să
asculte şi muzica… Pe de altă parte, Nabucco este arestat şi pus în cămaşă de
forţă, iar „armata“ celor care îl ajută să iasă din închisoare este alcătuită
din „colegi“ de la psihiatrie, într-o viziune grotescă, dar brusc nebunia „le
trece“ şi redevin personaje puternice şi învingătoare. Surprinzător, apar şi
inadvertenţe sau stângăcii în menţinerea unitară a concepţiei „întregului“,
pentru că, spre exemplu, coroana aurită pe care şi-o dispută eroii principali
este cu totul deplasată în context. Dacă fiecare parte a spectacolului este
precedată de imaginea rugăciunii din sinagogă (susţinută de „sonorul“ înregistrat,
decupat din realitate), amprentă menţinută pe tot parcursul operei, după
ultimul acord orchestral revin în scenă toţi interpreţii, cântând, de această
dată în limba română, „corul sclavilor“, în timp ce în sală un actor flutură un
enorm steag… tricolor românesc, iar alţii aruncă „fluturaşi“ pe care este tipărit
textul cu tentă clară de îndemn la eliberare, la revoltă sau la… resemnare
(„suferinţa să ştim a-ndura“), totul dublat de proiecţii decupate din elemente
specifice „plaiului mioritic“, amestecate cu fabrici sau cartiere moderne (amintind
de „Cântarea României“ de altădată) şi, culmea, cu… biserici ortodoxe! Un
amalgam care, evident, rupe cursivitatea celor trei ore cu pregnanţă iudaică,
intenţia vădită fiind translarea în epocă şi îndemnul la eliberare (de ce, de
cine?…) pe plan local. Sincer, mi s-a părut o „lipire“ forţată.
Cât priveşte latura strict muzicală şi
interpretativă, soliştii au evoluat corect, s-au străduit şi chiar au reuşit să
contureze personajele aşa cum le-a gândit regizorul, rezolvând şi complicata
folosire a trapelor (care au dat şi ceva emoţii… tehnice) şi a tuturor
elementelor solicitante, într-o perpetuă agitaţie scenică, dorind să dea relief
– fiecare „după posibilităţi“ – dificilelor arii, duete şi ansambluri, cu
glasuri mai mult sau mai puţin calitative. Demn de subliniat este faptul că, în
afara sopranei Madeleine Pascu, invitată de la Opera bucureşteană pentru rolul
Abigaille, întreaga distribuţie este alcătuită din solişti clujeni. Astfel,
Fulop Martin a fost… Nabucodonosor (deşi, repet, Verdi l-a notat doar Nabucco),
Sorin Lupu a devenit Ismaele, Călin Cozma a „preluat“ rolul Zaccaria (deşi
„fluturaşul“-program îl menţionează pe craioveanul Sorin Drăniceanu, dar care
s-a îmbolnăvit), Cristian Hodrea s-a remarcat în Marele Sacerdot, deosebit de
bine a cântat Iulia Merca, o expresivă şi sensibilă Fenena, Florin Pop şi
Daniela Mureşan-Chişbora completând o distribuţie echilibrată, fără a depăşi
nivelul onestităţii. Dar corul (pregătit de Corneliu Felecan) a sunat bine, iar
orchestra a convins că este foarte bună, la pupitru aflându-se Adrian Morar.
Sigur şi eficient, el a coordonat cu rigoare relaţia fosă-scenă, uşoarele
dezechilibre s-au rezolvat discret, iar sonoritatea de ansamblu a avut strălucire
şi expresivitate, publicul răsplătind cu îndelungi aplauze o producţie primită
de mulţi cu rezervă (nu doar referitor la montare).
Culmea este că, la premiera din ianuarie, întreaga
presă a fost în admiraţie datorită acelui moment „din stradă“ foarte potrivit,
pentru ca acum, fără a marca evenimentul festivalier (despre care nu s-a spus
niciun cuvânt, măcar la TVR Cultural), să fie „şocată“ de nuditatea unor apariţii
episodice; culmea ironiei, nu au deranjat când erau complet dezbrăcaţi, ci abia
când aveau acele maiouri ce dădeau impresia trupului gol! De altfel, şi în Don Giovanni au „descoperit“ o asemenea
apariţie, cu o pudibonderie nefirească unor publicaţii pline de poze şi titluri
„picante“, aspect preluat şi dezbătut, culmea, şi la un post de televiziune.
Doar atât a interesat, pentru că… avea „sămânţă de scandal“. Păcat.
