Drept
la replica… replicii. Un cititor al materialului intitulat „Mohicanul de la NASA“ mi-a comunicat opinia sa: „Degeaba vrei să
ne oferi modele. Noi n-avem cum să facem emisiuni radiofonice de răsunet aidoma
acelui director de zbor, care comenta cu har, nu doar cu creasta lui mohicănească,
imagine cu imagine, la postul de pe internet, aventura Curiosity. Pentru că noi n-avem Curiosity“.
Chiar dacă am avea un rover pentru alte planete şi dacă am imita punct cu punct
stilul „mohicanului“ (asta s-ar numi plagiat?) sau dacă, dimpotrivă, am comenta
evenimentul în dulcele stil didacticistico-plat („Nu sta pe capul meu ca o
Radioenciclopedie pentru tineret!“ îşi admonesta, acum patruzeci de ani, un şcolar
mama în troleibuz, fără să ştie că o critica pe subsemnata) ne-ar paşte, fără îndoială,
eşecul. Pentru că radioul cere trăire, cere aventură, cere meci în direct – de
fotbal, de box, de rugby, de orice, un meci intelectual, desigur, dar neapărat
emoţional – nu dări de seamă cu adevăruri şi concluzii (sau confuzii) trase de
cei mai deştepţi dintre pământeni.
„O să
dispară radioul, o să dispară, nemaiavând ce spune!“, cotcodăcesc unii. Şi mai
că le-ai da dreptate, pentru că tehnologiile fac salturi în extraordinar, împlinesc
vise ale creatorilor sau fanilor de SF. Se perfecţionează televiziunea,
internetul, telefonul mobil, vom avea radare de buzunar, reţele de sateliţi
personali pe care să-i cumpărăm de gata sau să-i confecţionăm noi înşine acasă,
la ce ne-ar mai trebui, deci, radioul?! Progresul acesta, care ne bântuie ca un
uragan, îmi evocă o scriere SF din secolul trecut. Ea prezenta, dramatic şi
convingător, o lume în care se inventaseră absolut toate mijloacele tehnice
capabile să scutească omul de orice efort, de la eforturile mari la cele
infime. Singurul lucru care-i rămăsese de făcut omului şi singura lui plăcere
era să stea la soare cu burta în sus şi să-şi trosnească degetele. Dar şi asta
până în ziua în care s-a inventat aparatul de trosnit degete.
Nu
avem, aşadar, Curiosity. Dar o avem
pe Daniela Rus, de exemplu, cea despre care presa (altora) vuieşte în aceste
zile că doamna profesoară de robotică a creat în laborator „nisipul
inteligent“ pe care poţi să-l duci în sac la polul nord, să zicem, acolo el
devine casă, laborator, o ceva care, când ţi-ai terminat treaba, redevine nisip
şi-l aduci înapoi în sac. Elementele roboţeşti se asamblează şi dezasamblează
conform programului. Exemplele se pot înmulţi.
Sau
vom avea, în curând, o excursie plină de mistere şi aventuri a jurnaliştilor de
ştiinţă, prin toată România. (La fel, şi în ce priveşte acţiunile jurnaliştilor
noştri de profil, exemplele se pot înmulţi.)
Avem
chiar şi planete… Nu îndepărtate, pustii şi greu de atins ca Marte, sora
Terrei; avem şase planete accesibile şi bogate, de luni până sâmbătă, de la
17:05. Sunt planetele radio, câte o „Planetă Radio“ pe zi, la Radio România
Cultural. Ce-ar fi dacă fiecare moderator (un fel de Mic Prinţ pe astrul său,
având de ocrotit planeta de boababi şi floarea iubită de rumegători) şi-ar
trimite roverul în direct pe solul misiunii sale, într-o operaţiune pe cât de
originală pe atât de palpitantă, în care să simtă tot omul cum se înfruntă, într-un
meci dur, „pe viu“, cu prognostic incert şi scorul ca un „breaking news“, adevărul
cu minciuna, noul cu prejudecăţile, răul cu binele, frumosul cu urâtul, şansa
cu neşansa? Ce-ar fi dacă, în felul acesta, directorii noştri de zbor (mari
capacităţi în materie) ar risipi, pas cu pas, nu numai necunoaşterea, ci şi
superficialitatea în ştiinţă, indolenţa sau indiferenţa criminală faţă de
cercetarea ştiinţifică şi tehnologică românească? Şi dacă avem Curiosity şi nu vrem să ştim?
