Anul
e ca și încheiat. Ce era de arătat s-a arătat. Despre ce a fost mai răsărit s-a
scris. Au fost destule spectacole. Și bune, și rele. Pe mai toate critica de
specialitate, oamenii condeiului, le-au disecat, le-au analizat. Dar festivalurile
au constituit bomboana de pe tort a anului. Multe, câtă frunză și iarbă, cum a
zis poetul, în mai toate orașele din țară, cele mai multe fiind în București.
Aici, atât bucureștenii, cât și turiștii români și străini (majoritatea
spectacolelor au fost titrate în limba engleză) s-au putut bucura și de
producții din celelalte orașe ale țării. Vorbim de „Fest comedie”, „Fest
bulevard”, „Festivalul național de teatru”, „Festivalul Bucureștiului”,
„Festivalul teatrului independent”, „Festivalul de animație”, „Festivalul
penitenciarelor”, „Festivalul de la Mizil” și chiar, țineți-vă bine,
„Festivalul Rodica Popescu Bitănescu!”, cu cele cinci piese anemice, oferit
de proaspăt aleasa primar al Capitalei pentru că distinsa artistă a susținut-o
înainte de alegeri.
Una
peste alta, a fost un an cu o producție teatrală destul de bună, în care
desigur au intrat și așa-zisele spectacole „rele”, aici numind „Contra
democrației” și „Trei generații” la Teatrul Odeon, „D’ ale carnavalului” la
Teatrul Mic, altele controversate – „Înșirʼte mărgărite”, la Teatrul Național
din București (TNB), „Steaua fără nume” și „În plină glorie” (un spectacol pe o
singură coardă) la Teatrul de Comedie București, „Cafeneaua” lui Purcărete, la
Teatrul Național din Iași, „Lut”, la TNB. Grosul producției însă l-au
dat spectacole peste media obișnuită ca: „Soldatul de ciocolată” de B. Shaw,
tot la Odeon, „A 12-a noapte” de Shakespeare semnat de Victor Ioan Frunză, la
Metropolis, „Carusel” semnat tot de Andrei Șerban, de data aceasta la
Bulandra, sau spectacole cu piese românești leșinate, dar cu titluri
abracadabrante precum cele de la TNB „Luminița de la capătul Tunelului” și
„Dumnezeu se îmbracă de la second hand”. Dar, mai ales, spectacolul cu
piesa sud-americană, „Familie de artiști”, regizat de Hausvater la Nottara, cu
un colectiv de artiști excelent, unde de multe ori povestea din piesă se
asemăna izbitor cu cea a Teatrului Nottara, care în urma unei false expertize a
fost silit să se exileze câteva luni prin alte săli de teatru din Capitală.
Teatrele
din țară au prezentat un repertoriu mai interesant cu spectacole excelente:
„Mobilă și durere” la Teatrul Național din Timișoara, „Livada de vișini” la
Teatrul Maghiar din Târgu Mureș, „Un dușman al poporului” la Teatrul
Național din Iași, „Linoleum” la Teatrul Național din Cluj Napoca, „Othello”,
și „Romeo și Julieta cu marionete”, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște.
În afara titlurilor înșirate trebuie să amintim două „bombe” de mare succes:
spectacolul de balet al lui Căciuleanu, cu care s-a deschis Festivalul Național
de Teatru, „Vivaldi și anotimpurile sale”, o producție a companiei „Liviu
Rebreanu” și a Teatrului Național din Târgu Mureș și „Văduva veselă”, regizat
cu multă pompă și prezentat ca fiind ceva nemaivăzut de neobositul Andrei
Șerban la Opera Română (o coproducție cu Opera din Iași).
Un
adevărat eveniment al anului a produs însă Teatrul Maly din Sankt Petersburg cu
piesa lui Cehov „Livada de vișini”, coproducția din 1994 a Teatrului Maly Drama
– Théâtre de l’Europe din Sank Petersburg, ale cărei adaptare scenică și regie
aparțin celebrului, de acum regizor, Lev Dodin, iar scenografia lui Aleksander
Borovsky. Nu sunt cuvinte de admirație pentru reprezentația respectivă, care
s-a dovedit o lecție de teatru realist magic, sala mare a TNB fiind
transformată pur și simplu în conacul de pe moșia familiei Ranevskaia, unde au
evoluat nestingherite personajele piesei lui Cehov – Firs, Gaev, Duniașa,
Varia, Iașa, Epihodov, dar mai ales Lopahin și Liubov Andreevna Ranevskaia –, interpretate
de niște minunați actori care nu păreau că joacă teatru, ci dădeau impresia că
sunt și chiar trăiesc în fiecare moment oamenii din respectiva piesă.
Cu
ocazia acestui bilanț, nu se poate trece cu vederea unul din marile scandaluri
ale anului, care a ținut prima pagină a ziarelor, având ca protagonist pe Vlad
Alexandrescu, ministrul culturii, și artiștii de la Opera Română. Conflictul
s-a finalizat după intervenția mai multor personalități culturale marcante,
printre care și Ion Caramitru, directorul TNB, prin înlocuirea ministrului cu
Corina Șuteu.
Ar
mai fi de consemnat revenirea în țară a lui Andrei Șerban, care între Tokyo,
Londra, Cincinnati și New York a poposit și la București, Iași, Târgu Mureș ca
să monteze câteva spectacole în stilul său caracteristic, de neconfundat. De
asemenea, amintim producțiile sumedeniei de teatre particulare care au împânzit
Capitala. Sunt teatre care depășesc în calitate media, atunci când nu se agață
de piesuțe fără rezonanță și abordează cu îndrăzneală un repertoriu de
calitate: teatrul Godot Cafe, La Scena, Teatrul de Artă, Teatrul Coquette sau
Unteatru, care anul acesta și-a sărbătorit cu tam-tam șase ani de existență,
precum și alte teatre care se străduiesc din răsputeri să supraviețuiască.
Ar
mai putea fi menționat ca reușit spectacolul Teatrului „Sică Alexandrescu” din
Brașov cu piesa dramaturgului maghiar Spiró György (traducere de Zeno Fodor)
„Un bilet spre fericire”, în regia înțelegătoare a Dianei Lupescu și
interpretată admirabil de Bianca Zurovski și Mihai Bica. De asemenea, se mai
poate menționa piesa „Efecte colaterale”, care deși are numeroase defecte de
construcție, a prilejuit tânărului regizor Vlad Zamfirescu un spectacol atent
studiat încercând să pună în valoare calitățile piesei, de multe ori reușind
mai ales cu ajutorul distribuției alcătuită din talentații actori Alexandru
Repan, Gheorghe Ifrim, Dan Bordeianu, Ioana Calotă, Nadina Sălăgean.
Dramaturgia este semnată de Alexandru Popa.
Una
peste alta, reluând sintagma de la început, n-a fost un an rău, dar nici prea
bun, mai ales pentru dramaturgia originală pe care marile teatre ale țării și
în special teatrele bucureștene o refuză cu obstinație, directorii, cu mici
excepții, de frica de a nu fi schimbați din funcție, folosesc doar dramaturgia
clasică, pentru că nu le dă bătaie de cap, sau dacă le dă, taie, schimbă mai
abitir ca în vremurile trecute. A se vedea cazul revoltător al extirpării
actului trei din „O scrisoare pierdută”, spectacolul semnat de Mălăele la TNB.
Directorii nu propun piese, n-au timp să citească, ba unii declară cu mândrie
că nu pot citi piese din cauza ochilor, ca directoarea Teatrului Odeon, ei stau
la mâna regizorilor să le aducă marfă. Ei nu promovează, ei manageriază
interesele lor personale folosindu-se de instituțiile teatrale existente,
stipendiate de la bugetul de stat și se manifestă ca și cum teatrele de stat ar
fi averea lor personală. Spre divertisment, redau o epigramă a unui amator de
teatru care se referă la directoarea unei instituții teatrale care a mărturisit
că nu poate citi piese de teatru: „Cu ochii în lacrimi ai mărturisit/Că de mult
un rând n-ai mai citit/Chestia asta ne-a năucit/Și te întreb: cu adevărat/ Oare
te-ai alfabetizat?”.
