Festivalul internaţional al muzicii şi
dansului – ajuns la ediţia XXXVIII (pornind, cândva, de la titulatura
Festivalului de operă şi balet) – propune, la Opera din Constanţa, timp de
aproape o lună (14 octombrie – 11 noiembrie), repere din cele mai variate, de
la Stabat Mater şi Bărbierul din Sevilla de Rossini la Aida şi Carmen sau Liliacul (oferit
de ansamblul Teatrului de Operetă din Bucureşti), de la balete celebre precum Lacul lebedelor sau Cenuşăreasa la recenta premieră pentru copii Micuţa Dorothy sau la
gale de operă (inclusiv cea prezentată de Opera din Braşov). Alături de
acestea, două premiere, ceea ce este cu adevărat o performanţă, mai ales într-o
perioadă când problemele financiare sunt, în general, la ordinea zilei. Dar,
cum managerul Daniela Vlădescu a ştiut să-şi gândească din timp „ţintele“,
duminică, 28 octombrie, am asistat la noua producţie cu My Fair Lady de Loewe, îndrăgit şi celebru musical, care, în urmă
cu un sfert de secol, fusese montat, pe aceeaşi scenă, în viziunea lui Ion
Caramitru. De această dată, invitată a fost regizoarea Alice Barb, abordând
astfel cea de a doua lucrare în genul muzical (după debutul braşovean de anul
trecut), o provocare fiind, cu siguranţă, propriul libret raportat la piesa Pygmalion de Bernard Shaw, care a
inspirat partitura. Tocmai de aceea, secvenţele de proză sunt extrem de
generoase şi ofertante, atât pentru regizor, cât mai ales pentru interpreţi, cu
replici savuroase, cu planuri expresive diverse, cu momente în care dicţia
devine esenţială. Actorii trebuie să poată cânta, iar soliştii vocali… să poată
juca şi rosti textul ca adevăraţi actori. Pentru că pe scenă evoluează ambele
„categorii“, iar pentru Alice Barb dorinţa a fost să-i aducă la acelaşi nivel
de performanţă artistică, unii având experienţa personajelor respective din
producţii anterioare, majoritatea „intrând“ însă pentru prima oară în pielea
eroilor pe care au reuşit să-i contureze cu dezinvoltură şi farmec. Astfel,
Lucia Mihalache a devenit o charismatică Eliza, frumoasă, simpatică şi expresivă
(chiar dacă textul iniţial ar fi trebuit să fie mult mai stâlcit, iar trecerea
la vorbirea elegantă mai nuanţată, mersul prima oară pe tocuri mai stângaci, ca
şi poziţia pe scaun, pentru a mări contrastul), cântând cu siguranţă şi cu o
voce agreabilă. Actorul Liviu Manolache a fost convingător în Higgins, susţinând
şi părţile muzicale cu acurateţe şi mai ales cu precizie ritmică (ceea ce este
extrem de important în relaţia cu orchestra şi în ansambluri), Gabriela Dobre a
devenit o Dnă Pierce (departe de „modelul“ consacrat al duenei), suplă, cochetă,
cu izbucniri amuzante, soprana Gladiola Niţulescu (de la Operetă) a abordat
rolul de proză al Dnei Higgins, cu verva sa dintotdeauna, Bogdan Sandu a fost…
ce trebuie în Freddy, basul Constantin Acsinte reluând personajul Pickering în
maniera uneori năucă, alteori cu „morga“ englezească a „colonelului“ cu un umor
ce reiese mai curând din situaţii şi reacţii, iar basul Mihnea Lamatic (de la
ONB) a redevenit Doolittle, cântând, dansând, vorbind într-un mod pe care îl
vrea apropiat unui veritabil „gunoier“. O distribuţie numeroasă s-a implicat în
realizarea unui spectacol unitar, coerent, din care nu lipsesc nici dansurile
(de stradă sau de salon) în coregrafia imaginată de Mihail Mândruţiu,
beneficiind de scenografia gândită de Adriana Grand – costume multicolore de
început de secol XX (poate prea îngrijite pentru florărese), decoruri funcţionale,
cu o structură fixă (coloane-panou, trepte mereu cu „nouraşi albi pe cerul
albastru“) şi panouri-paravan între tablouri, simpatic decorat cu „poze“ intens
colorate, adaptate momentului respectiv – flori, un cal (evident alb), aceiaşi
norişori etc. Totul are un aer de voioşie şi o anume poezie, acţiunea se
derulează destul de fluent (pauzele între proză şi cânt, în care solistul aşteaptă
coordonarea cu orchestra, urmând să dispară, probabil, în spectacolele următoare),
regia este logică, pe coordonate tradiţionale, dar cu „poante“ care, prin
repetare, se banalizează – în fiecare strofă din ariile Elizei apar, rând pe
rând, în mişcare identică, subretele (care, oricum, la 3 noaptea sunt impecabil
îmbrăcate în negru, cu botine, în timp ce Dna Pierce este, firesc, în cămaşă de
noapte şi cu bonetă), fiecare ansamblu al străzii defilează prin sală, pe acelaşi
traseu, în aceeaşi manieră etc., simpatică fiind implicarea spectatorilor prin
„dialogul“ cu florăresele sau cu alte personaje mai „fără maniere“.
Corul (pregătit, ca de obicei, de Adrian
Stanache) a sunat bine şi s-a integrat excelent în mişcarea scenică, iar
orchestra a avut o misiune dificilă, asemeni dirijorului Gheorghe Stanciu. Cu
experienţă şi calm (adesea… aparent), acesta a reuşit să urmărească şi să echilibreze
în special evoluţia soliştilor, solicitând un plus de atenţie fie debutanţilor,
fie actorilor-cântăreţi, rezultatul fiind însă demn de aplaudat, aşa cum s-a
dovedit întreaga reprezentaţie, pentru că publicul extrem de numeros a reacţionat
prompt la orice poantă, arie, duet sau ansamblu, la final entuziasmul fiind
general, iar felicitările pe măsură.
Pregătită în condiţii uneori dificile
(incluzând şi indisponibilitatea unui actor accidentat şi… altele), dar cu multă
muncă şi mult entuziasm, noua montare a musical-ului My Fair Lady va face, cu siguranţă, „serie lungă“. Tocmai de aceea
merită văzut de orice iubitor al genului ajuns – chiar şi în trecere – la
Constanţa, acolo unde, oricum, festivalul continuă şi… se pregăteşte o nouă
premieră!
