Miezul lui decembrie a stat sub semnul
operei. Parte din studenţii claselor de canto de la Universitatea Naţională de
Muzică din Bucureşti au susţinut un concert, acompaniaţi de Orchestra
„Concerto“, sub bagheta lui Tiberiu Soare. S-a mizat astfel pe experienţa lui în
domeniul teatrului liric, chiar dacă nivelul ansamblului (solourile de vioară
au fost insuportabile) nu i-a permis să realizeze decât un suport şters şi
adesea aproximativ. Prezentaţi de regizorul Anda Tăbăcaru-Hogea, în calitate de
conferenţiar universitar, au cântat tineri aflaţi în diverse stadii de pregătire
– voci bune, unele deosebit de interesante, dar variabile sub aspect
interpretativ, de la inexpresivitate la intenţii lăudabile, de la parcurgerea
monotonă la încercarea de a conferi sens şi culoare ariilor sau duetelor
abordate. Ca de obicei, au evoluat multe soprane, în special lirice, câteva
mezzosoprane – de asemenea, în majoritate „înalte“ –, tenori, în general cu
timbru plăcut şi doi baritoni, însă niciun bas, structură ce reflectă o situaţie
destul de gravă în perspectiva viitoarelor generaţii de solişti ai scenelor
noastre. Fără a nominaliza, aş spune că potenţial interesant există, dar
timbrul generos şi datele naturale nu sunt suficiente pentru a deveni un adevărat
interpret, alarmant fiind faptul că majoritatea se află în ultimii ani de
studiu, deci ar fi trebuit să fie deja avansaţi ca pregătire şi şlefuire. Am
ascultat pagini din opere de Saint-Saëns, Puccini, Verdi, Donizetti, Bellini,
Rossini, Mozart sau Gounod, rezolvate cu aplomb sau cu timiditate, în aplauzele
entuziaste ale publicului foarte numeros, dornic să descopere, poate, noi
tineri de valoare.
Câteva
zile mai târziu, dar la sala Radio, mulţi melomani au vrut să (re)asculte, în
ciclul „Cele trei dive“, soliste a căror carieră se derulează în străinătate,
uneori chiar pe scene importante. Dar nu este prima oară când, cel puţin „acasă“,
rămân departe de aşteptări, 
optând şi pentru un program cam fără strălucire şi
pregnanţă, aşa încât ceea ce ar fi trebuit să fie un „foc de artificii“ şi,
poate, o demonstraţie de calitate vocală şi interpretativă, s-a rezumat la
parcurgerea aproape corectă a partiturilor alese în general destul de
neinspirat. Reacţia spectatorilor, destul de apatici, a generat şi un moment
jenant, pentru că după ultima secvenţă (lirică, delicată, dar greşit aleasă
pentru un final de succes), aplauzele s-au stins imediat, deci nimeni nu a
cerut bis; iar solistele au revenit pe podium cam „forţat“, cântând celebrul Cantique de Noël de Adam, care, deşi la
fel de lipsit de relief interpretativ şi culoare, a trezit totuşi o reacţie mai
apropiată de ceea ce se dorea. Desigur, „divele“ au optat pentru arii din opere
pe care le-au abordat recent în spectacole sau pe care le pregătesc pentru
debuturi diverse, neţinând seama de impactul pe care l-ar avea la public.
Astfel, soprana Aurelia Florian, cea mai aproape de ce era necesar ca manieră
de cânt, a ales arii din Bătălia de la
Legnano, Luisa Miller şi Traviata de Verdi. Mezzosoprana Roxana Constantinescu a evoluat în pagini
din Capuleti şi Montecchi de Bellini şi
în Favorita de Donizetti. Iar soprana Teodora Gheorghiu şi-a „trecut“ aria dinBoema de Puccini (în care a apărut, pentru prima oară, în 18 decembrie,
la Opera Naţională, chiar dacă vocea sa este mult prea firavă şi nesigură),
apoi, nesfârşita arie din Faust de
Gounod, iar în duete, Cosi fan tutte de Mozart, alături de mezzosoprană, şi
duetul din Lakmé de Delibes, împreună cu Aurelia Florian. Totul corect, conştiincios
şi plat, fără nerv şi anvergură, unele cântând trei minute, altele… 12! Şi toată
lumea a remarcat faptul că, în acea seară, „dive“ au fost, cu adevărat,
Orchestra Naţională Radio şi dirijorul italian David Crescenzi, acompaniind cu
rigoare, conturând cu expresivitate momentele simfonice din Italianca în Alger de Rossini, Cavalleria
rusticana de Mascagni, Manon Lescaut de Puccini, Vecerniile
siciliene de Verdi sau superba Bacanală din Samson şi Dalila de Saint-Saëns, explozia de aplauze
confirmând că spectatorii ştiu să aprecieze corect şi să dozeze reacţiile pe măsura
capacităţii interpreţilor de a convinge sau nu. Slavă Domnului că am ascultat
astfel şi ceva într-adevăr frumos.
Dar
se apropie Crăciunul, iar colindele sunt aşteptate cu bucurie şi de mari şi de
mici. Corul Academic Radio dirijat de Dan-Mihai Goia propune o salbă de
asemenea miniaturi din creaţia românească şi universală. Iar grupul coral
„Song“, revenind după două decenii de absenţă, înfiinţat cândva de Ioan Luchian
Mihalea şi preluat acum de Daniel Jinga, a dorit să reînvie ceva din
entuziasmul concertelor prezentate, la mijloc de decembrie, până în 1993.
Sâmbătă,
20 decembrie, sala Radio va răsuna de cântece tradiţionale, ansambluri din toată
ţara aducând datini şi obiceiuri specifice Sărbătorilor de iarnă. Peste 200 de
persoane, în cete de colindători, cu „recuzita adecvată (colaci, mere, nuci, cârnaţi,
ţuică)“, vor aduce iubitorii genului mai aproape de bucuria Crăciunului, aşa
cum se trăieşte pe la noi.
Dacă
la Radio se pregătesc programe adecvate sfârşitului de an, la Opera Naţională
Bucureşti nu se mai cântă opereta Liliacul de Strauss, iar cei ce vor intenţiona
să-şi petreacă Revelionul în foaierul teatrului nu vor intra în atmosfera
trecerii dintre ani cu şampania şi farmecul îndrăgitei lucrări (inclusă pe afiş,
în 31 decembrie, şi la Viena, şi la Londra sau la Paris, şi în orice teatru
care îşi respectă publicul), ci vor asculta, cuminţi şi răbdători, opusuri
simfonice de Enescu şi Bartok! Nu contează dacă sunt dificil de gustat de cei
care se pregătesc de Revelion, nu contează că muzica spumoasă este înlocuită cu
partituri sobre şi elevate, cu Cristian Oroşanu la pupitru, urmate de câteva
colinde cântate de corul Operei, important este ca aceia care au gândit o
astfel de structură să fie mulţumiţi!…
Din fericire, pentru cei care vor sta acasă
de Crăciun sau de Revelion, s-a lansat recent, în ambianţa caldă şi primitoare
de la Centrul cultural „Casa Artelor“ din sectorul 3, un CD prin care, sub
titlul Christmas feeling, soprana
Daniela Vlădescu ne oferă, cu sensibilitate şi mult suflet, melodiile fredonate
de sărbători oriunde în lume, ea însăşi cucerită de acele sonuri pline de căldură
şi lumină. Există o anume candoare şi multă dăruire în cântecele decupate din
repertoriul american, francez sau german, alături de melodiile din filme sau
din muzica uşoară „tradiţională“, aşa încât merită să ne lăsăm purtaţi de
frumuseţea şi farmecul lor, pe care îl redescoperim de fiecare dată cu o încântare
aproape copilărească, dar şi cu un sentiment de linişte sufletească, îngânând
noi înşine White Christmas, Silent
Night, Cantique de Noël, Christmas Feeling, dar şi Panis angelicus sau o pagină din filmul Anastasia,
o piesă cântată cândva de Nat King Cole sau, aducând o undă de voioşie, un
potpuriu ce include şi Jingle Bells,
precum şi colindul Linu-i lin, de o
puritate şi o limpezime din nou cuceritoare. Şi ascultându-le în liniştea căminului,
în preajma bradului împodobit, chiar ne vom simţi bine.
Se
va încheia astfel un an muzical destul de mozaicat, cu multe seri atractive şi
altele mai puţin inspirate, cu împliniri şi deziluzii. Dar vreau să sper că anul
care vine va aduce mai multă înţelepciune unora dintre cei ce conduc şi
organizează stagiunea curentă (şi nu numai), că vor dispărea aberaţiile
determinate de orgolii, interese, simpatii şi antipatii, iar noi, cei care ne
dorim să intrăm în sălile de concert sau de spectacol, să fim răsfăţaţi cu
muzică bună şi interpretări pe măsură.
