Dorind să marcheze, în preajma zilei de 10
iunie, Ziua Naţională a Portugaliei şi patru decenii de la reluarea relaţiilor
bilaterale cu România, Ambasada Portugaliei, în colaborare cu formaţiile
Radiodifuziunii Române, a invitat publicul şi corpul diplomatic să urmărească o
seară de fado. Genul muzical specific spaţiului portughez este binecunoscut la
noi în special prin arta Amáliei Rodrigues, pe care o ascultam cu încântare în
trecutele decenii. După cuvântul rostit de Excelenţa Sa Juao-Bernardo
Weinstein, ambasadorul Portugaliei la Bucureşti, programul derulat sub
genericul „No Fado e na Vida“ („În fado şi în viaţă“) a fost susţinut de Marta
Pereira da Costa, cântând la chitară portugheză (instrument asemănător unei lăute),
prezentată drept „prima şi până acum singura femeie care s-a dedicat
profesional artei de interpretare la chitara portugheză“, Andre Moreira –
chitară bas (notată însă… contrabas) – şi Pedro Pinhal – chitară, instrumente
amplificate electronic. Solist vocal a fost Rodrigo Costa Felix, „unul dintre
cei mai aclamaţi cântăreţi de fado din noua generaţie“. Glasul său baritonal,
agreabil, fără a fi însă deosebit, a pus în valoare numeroase piese de gen, pe
versuri ale poeţilor apreciaţi, aducând nostalgie şi visare, iar uneori, a
atacat melodii ritmate, având şi charisma, şi capacitatea de a atrage
spectatorii într-un „dialog“ prin care cei din sală fredonau refrenul unei
melodii. Se pare că este o „reţetă“ uzuală, cu succes garantat, pe care am mai
întâlnit-o şi în concertele altor interpreţi, povestind în engleză despre
farmecul şi istoria fadoului, despre sursa de inspiraţie a fiecărei piese,
captând astfel atenţia şi aprecierea celor prezenţi. Instrumentişti foarte
buni (Marta Pereira da Costa a cântat şi la pian) şi un solist vocal plăcut au
oferit aproape două ore de muzică portugheză, poate nu deosebit de diversă ca
linie melodică şi atmosferă, părând adesea că micile creaţii cam seamănă între
ele, prioritar în sonuri minore, mai ales că linia vocală s-a derulat doar în
registrul mediu. Dar publicul care umplea sala până la refuz s-a bucurat să
aplaude „altceva“, accesibil, „pentru suflet“, cu impact imediat la cei care
îndrăgesc muzica fără a fi, cu adevărat, melomani.
Chiar a doua zi am revenit la sala Radio –
spre finalul stagiunii, Orchestra Naţională Radio a propus o seară
Mendelssohn-Bartholdy, alăturând opusuri extrem de îndrăgite de publicul larg,
aşa că numărul destul de mic al spectatorilor a fost de-a dreptul… paradoxal.
Reinvitat la pupitru, dirijorul italian David Crescenzi a colaborat în general
bine cu ansamblul, obţinând o sonoritate rotundă, fără asperităţi, o anume
fluenţă în derularea lucrărilor, chiar dacă, în Concertul în mi minor pentru
vioară şi orchestră, dezechilibrele în raport cu solistul Gabriel Croitoru au
fost frecvente (în special în ultima parte), acesta imprimând un tempo pe care
ar fi trebuit să se plieze şi acompaniamentul. Dar lucrarea a avut dinamism şi
coerenţă, protagonistul etalând, din nou, şi siguranţă tehnică, şi aplomb, şi
sensibilitate, încântând apoi şi în bis prin eleganţa frazării şi prin liniştea
interioară ce îl fereşte de explozii temperamentale sau de excese romantice,
echilibru ce s-a remarcat şi în partitura concertantă. Se pare că şi dirijorul
preferă o viziune mai aproape de veacul XXI, poate ţinând seama şi de faptul că
Mendelssohn-Bartholdy dorea să respecte normele clasicismului, cu o anume
limpezime a discursului, cu exuberanţă şi multă lumină, chiar dacă muzica sa trădează
un suflu romantic structural. Tocmai această latură pare să fi fost eludată sau
măcar ocolită în maniera interpretativă, David Crescenzi dirijând pe dinafară,
parcurgând suita „Visul unei nopţi de vară“ cu rigoare, subliniind intervenţiile
fiecărei partide, relaţionând cu precizie orchestra, corul de femei din
ansamblul academic Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia) şi solistele vocale, fără
ca fraza generoasă şi amplă să învăluie, fără ca momentele în forte, cu alămuri
şi percuţie bogată, să impresioneze ca anvergură, totul menţinându-se la o
„temperatură“ moderată. Mi-ar fi plăcut ca audiţia celebrelor pagini să îmi
sugereze imagistica atât de variată a feeriei, cu personaje pline de vrajă sau
de umor, creionate mai pregnant şi mai plastic prin reliefarea unor linii melodico-ritmice
definitorii şi printr-o paletă coloristică mult mai accentuată. De altfel, şi
soprana Veronica Anuşca, şi mezzosoprana Mihaela Işpan au cântat corect,
îngrijit, dar destul de şters ca expresie, corul integrându-se în acea tratare
„cuminte“ a unei creaţii care, şi prin aspectul său programatic, şi prin însăşi
scriitura muzicală, aşteptam să fie un adevărat „foc de artificii“. A fost însă
o expunere onestă, destul de uniformă ca stări şi culori. Dar publicul s-a
bucurat de frumuseţea unei suite care, la noi, se programează destul de rar, deşi
se numără printre preferinţele melomanilor, chiar şi ale celor care ştiu că, spre sfârşitul
suitei, vor savura Marşul nupţial.
