Trebuie, cred, să încep cu precizarea
„faptului“ că nici ştiinţele, nici tehnica, nici artele, nici religiile şi nici
filosofia nu sunt simple „produse mecanice“ ori „derivate“ eventuale ale unei
fiinţe numite în mod generic „om“, ci tocmai ale modurilor sale specifice,
unice şi privilegiat-decisive de a fi! De a fi, desigur, în istoria ei. Trecută
şi/sau viitoare. În şi prin care noi, oamenii, nu doar ne manifestăm existenţa,
ci o înţelegem şi o realizăm, o conturăm.
Ştiinţa, tehnica, artele se întâlnesc, deci
şi în fond, tocmai acolo unde ele îşi au izvoarele, originile. Adică în noi, în
sfidările dintotdeauna ale existenţei noastre istorice. Doar noi, oamenii, avem
– dintre toate vieţuitoarele acestei planete – medicină şi o avem pentru că noi
oamenii… o facem. Bolnavi fiind sau putând a fi. Cum însă nu există medicină fără
bolnav, fără boală, fără medic şi nici fără cercetătorul ori practicantul în
domeniu, tot aşa, nu există nici arte, nici filosofii etc. fără creatorii
dedicaţi acestor cauze „determinate“.
Conferinţa dnei prof. univ. Luminiţa Florea, de la Eastern Illinois University, Charleston
(SUA), intitulată „Corpuri monstruoase în teoria muzicală a Evului Mediu:
mitologii şi proceduri chirurgicale – Jacques de Liège şi Ugolino da Orvieto“,
pe marginea căreia s-au desfăşurat discuţiile la întâlnirea din 16 mai 2012 a Atelierului
de Filosofie şi Antropologie Medicală din Cluj-Napoca, a fost o nouă
ilustrare şi o demonstraţie în plus pentru aceste idei şi gânduri. Discursul şi
investigaţia s-a construit nu doar pe ideea unor „comparaţii“, „paralelisme“ între
domeniile înşirate în titlul acestei relatări, ci pe încercarea de a strânge
laolaltă „limbaje“, care – în esenţă – duc la aceleaşi origini.
Nici Jacques de Liège şi nici Ugolino da
Orvieto nu erau compozitori practicaţi, însă erau „preocupaţi“, teoretic şi
oarecum cenzorial, mai ales de acele compoziţii şi opere muzicale, care – după
ei – încălcau regulile fixate.
Fixate nu doar de ei, dar şi de opinia comună asupra „normalităţii“,
paradigmelor acceptate şi respectate în general pe atunci. Iar ceea ce încalcă
aceste reguli, aceste paradigme, erau numite „monştri“ sau „monstruozităţi“. Pe
analogiile fie ale naturii… (mutaţii genetice?), fie ale spiritului… În genere,
mult prea inovator. Să zicem în creaţia, în compoziţia muzicală. Aşa apar – în
analizele şi în opţiunile lor – analogii cu mitologiile străvechi (meduza,
himera, ciclopul cu ochi în mijlocul frunţii) apoi, în creştinism, ca lucrături
ale diavolului.
Cu medicina, mai precis – şi mai ales – cu
chirurgia, este însă o problemă. Intervenţiile ei – de exemplu amputarea
necesară a picioarelor – nu creează, oare, „monştri“? Însă, pentru meditaţia şi
decizia proprie asupra acestei întrebări, vă voi lăsa să decideţi singuri.
Ascultând înregistrarea întregii întâlniri, pe site-ul Atelierului. Adică pe www.afsam.eu.
