Finalul de lună mai a
adus la Ateneu repere atractive şi diverse pentru melomani, aşa cum a fost,
spre exemplu, recitalul de chitară oferit, prin Institutul „Cervantes“, de
Margarita Escarpa (foto), din Spania. Recital interesant şi prin ocazia
oferită de a asculta cum este abordată muzica din Peninsulă, pe un instrument
specific locului, de o solistă născută şi formată în acel spaţiu, dar şi prin
repertoriul ales – creaţii semnate de celebri compozitori spanioli de secol XX şi
opusuri baroc sau cu tentă impresionistă –, precum şi adaptări ale unor melodii
aparţinând legendarei formaţii „Beatles“.
Faptul că apelează la
chitara clasică (ţinută aproape vertical), fără urmă de amplificare, devine un
aspect foarte rar pe la noi. Astfel, un public destul de numeros a
(re)descoperit cu reală plăcere lucrări de Aguado, Sor, Rodrigo (cu o partitură
dedicată... prietenului său Aguado) sau Albeniz, în parte transcripţii
realizate de solistă, sugerând, prin titlu, pagini lirice sau dansante, uneori
„briante“. Margarita Escarpa a preferat însă nuanţele delicate, uneori abia
perceptibile, într-o coloristică expresivă superbă, dar aproape invariabil
estompată, departe de acele explozii temperamentale aşteptate... măcar pentru
contrast. Dorinţa spectatorilor de a nu pierde niciun sunet din desenul 
rafinat
a generat o anume concentrare suplimentară, deşi, în principiu, era o seară
relaxantă. Filigranul realizat cu o tehnică performantă şi un sunet cald,
rotund, eleganţa frazării şi jocurile intensităţilor suave, transparente şi
secvenţele performante, complicate şi spectaculoase au fost însă unanim
apreciate.
În partea a doua a
programului am ascultat creaţii de o cu totul altă factură, de la „Ciacona“ de
Bach (impecabil construită, într-o manieră inedită, chitara sugerând parcă
sonoritatea de clavecin), la două pagini cumva „înrudite“, nu ca scriitură, ci
prin faptul că francezul Debussy a fost inspirat de „O seară în Granada“, iar
spaniolul De Falla a compus piesa „Mormântul lui Claude Debussy“ (titlul
parafrazând, evident, celebrul opus de Ravel). Ambele piese au păstrat parfumul
evocator şi discret, introspecţia şi sensibilitatea confesivă fiind puse în
valoare şi de această dată de solista care, în final, a schimbat „registrul“,
oferind melodii de Arlen sau Lennon şi McCartney, în aranjamentul pentru
chitară semnat de Takemitsu, de asemenea excelent interpretate. Timp de aproape
două ore am admirat o artistă pentru care a cânta înseamnă sentiment, trăire
intensă şi sinceritate, fără sublinieri sau efecte superficiale.
Am revenit sub acea
cupolă pentru „simfonicele“ din stagiunea curentă a Filarmonicii bucureştene,
alăturând opusuri prioritar romantice, abordate de interpreţi binecunoscuţi şi
apreciaţi. Dar în deschidere am ascultat, în primă audiţie la noi, „Trei piese“
de George Rodi-Foca, pianist-compozitor român stabilit de decenii în SUA, ce a
propus o muzică agreabilă, cu tentă evocator-epică, având şi secvenţe lirice,
calme, şi momente ce solicită intensităţi subliniate, sonuri potrivite, poate,
pentru coloana sonoră a unui film.
A urmat însă Concertul
de Schumann, avându-l ca solist pe Viniciu Moroianu, reputat pianist care, de
această dată, a abordat partitura cu o robusteţe mai apropiată de anvergura
beethoveniană, dorind poate să reliefeze înclinaţia (sau atracţia) către
spiritul clasic. Opţiunea pentru un tempo extrem de alert şi pentru desfăşurări
masive, susţinute de tehnica sa performantă, a generat uneori o discordanţă în
raport cu cerinţele dirijorale, iar partea mediană i-a pus în valoare tuşeul
rotund şi cald, eleganţa frazării, dar de asemenea pe coordonatele unui lirism
rezervat, având însă permanent o construcţie logică şi o fluenţă a discursului
solistic perfect adaptate concepţiei sale asupra lucrării. Aplauzele
spectatorilor au fost răsplătite de Viniciu Moroianu printr-o miniatură de
Scriabin, readucând fineţea introspectivă cu care şi-a obişnuit (şi cucerit)
ascultătorii dintotdeauna.
La pupitru, Paul Nadler
(recomandat de o „carte de vizită“ în care punctul de greutate îl reprezintă
cele 59 de spectacole dirijate la Metropolitan Opera din New York, începând din
1989) a condus prima piesă cu o gestică precisă, clară, fără o implicare
specială, apoi a susţinut acompaniamentul opusului schumannian cu rigoare,
echilibrând eficient acele „patinării“ în relaţia cu evoluţia pianistică.
Maniera sa „cerebrală“ şi-a pus amprenta şi asupra interpretării conferite
suitei „Tablouri dintr-o expoziţie“ de Musorgski-Ravel. Partitura a fost
tratată ca o amplă creaţie simfonică, pe care orchestra a cântat-o frumos, în
limitele cerute de dirijor, ansamblul sunând deosebit de bine, dens, omogen,
suplu, expresiv, dar cu siguranţă ar fi avut o pregnanţă mult îmbogăţită şi
adecvată, în special în ceea ce priveşte suita de „tablouri“, dacă dirijorul ar
fi depăşit rigoarea unei gestici elegante şi „calculate“, departe de a reuşi
(sau dori) o tălmăcire cu adevărat artistică. Păcat, pentru că spectatorii nu
pot fi cuceriţi doar cu o parcurgere măsurată „cu rigla“, ci aşteaptă
interpretări care să-i cucerească, să creeze atmosferă, emoţie, să transmită
stări puternice şi trăiri ardente, să capteze şi chiar să impresioneze.
