În
articolul anterior am „dezvăluit“ întreg programul oferit, în această vară, la
Ateneu, în organizarea „Lando Communication“, acum alături de Asociaţia
„Prietenii muzicii – Serafim Antropov“, pentru că, realmente, fiecare concert
sau recital merită să fie ascultat şi aplaudat de toţi iubitorii de muzică bună.
Şi cea mai bună dovadă a fost sala arhiplină din prima seară a „serialului“,
când, la doar câteva zile după monumentalul Requiem de Verdi, Filarmonica s-a aflat din nou pe podium, de
această dată sub bagheta lui Horia Andreescu, propunând un program atractiv ce
alătura partituri mai mult sau mai puţin familiare orchestrei. Pentru că suita
din celebrul balet Lacul lebedelor de
Ceaikovski s-a dovedit a fi destul de… incomodă, parcursă corect dar rigid, fără
supleţea necesară, departe de romantismul şi poezia atât de pregnante în creaţia
autorului şi cu deosebire în acea lucrare; ascultând acele pagini, încercam să-mi
imaginez cum ar pluti o „lebădă“ graţioasă pe fondul muzicii astfel abordată şi
m-am convins că ar fi fost imposibil ca balerinii să-şi urmărească desenul
coregrafic în condiţiile unei incertitudini ritmice şi pe o asemenea frazare
„grea“, sugerând mai curând un elefant cu mişcări stângace, deşi gestica
dirijorală cerea altceva. Nici Arlezianade Bizet nu se (prea) regăseşte în repertoriul curent al Filarmonicii, dar
parcă a sunat mai aproape de „adevăr“, cu toate că şi în acest caz secvenţele
dansante au fost în suferinţă, din nou lipsite de pregnanţa ritmică adecvată şi
de strălucirea adesea spectaculoasă a dezlănţuirilor temperamentale specific
iberice; şi din nou m-am întrebat cum de instrumentiştii nu au reuşit să
„vizualizeze“ vârtejul dansatorilor spanioli, pe care, cu siguranţă, i-au
admirat măcar o dată şi care ar fi trebuit să se regăsească în cântul lor. Dar
au fost momente masive, de forţă sonoră, care, evident, au plăcut publicului
poate mai puţin obişnuit cu un concert simfonic (aplaudând şi unde nu trebuia),
însă încântat să (re)descopere melodii bine ştiute.
Cu
totul altfel a sunat Concertul nr. 2 de Rahmaninov, în care ansamblul s-a simţit
„acasă“, acompaniind cu rigoare şi expresivitate demersul solistic, susţinut de
pianistul Andrei Licareţ cu aplomb, într-o construcţie logică şi fluentă,
alternând lirismul „bine temperat“ cu anvergura poate nu explozivă, dar cu
certitudine adecvată unui opus dificil şi solicitant, permiţându-i etalarea
unei tehnici robuste şi a concepţiei echilibrate a discursului, perfect corelat
cu orchestra. Şi din nou aplauze prelungi, bisuri, flori, într-o seară de mare
muzică, gustată de cei atraşi sub acea cupolă de structura programului, dar şi
de prestigiul interpreţilor, plecând cu o stare „de bine“; mulţi au constatat că,
totuşi, Filarmonica s-a implicat mai mult ca altădată, a sunat mai omogen, mai
frumos, deşi până la expresivitatea cu adevărat artistică mai era o cale destul
de lungă…
Dar
aceasta este o altă poveste, importantă rămânând avalanşa spectatorilor, care,
într-o seară de iulie, s-au bucurat din plin de un concert care, dacă ar fi să
„contorizăm“ reacţia entuziastă, s-a ridicat la nivelul aşteptărilor celor care
au cumpărat bilete şi care, deci, vor recidiva, prinzând gustul muzicii
simfonice, ascultată în acea superbă ambianţă; ceea ce, în fond, confirmă
necesitatea unor manifestări extra-stagiune şi, implicit, succesul acestora.
Restul…
