Cartea profesorului Aurel Sasu, Cum Mor Scriitorii Români, apare într-un moment în care urmașii poetului național Mihai Eminescu au cerut oficial procurorului general al României deshumarea sa, pentru a se stabili modul în care a murit Luceafărul poeziei românești. Apărută la editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, lucrarea poate fi declarată „Cartea Târgului”, „Cartea Anului”, „Cartea cea mai citită”.
Volumul are la bază o cercetare minuțioasă care reiese din felul în care este studiat fiecare caz, iar datele prezentate sunt reprezentative, toate acestea făcând textul accesibil, ușor de citit. În paginile ei sunt analizate certificatele emise pentru 261 de scriitori români, între care Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Creangă, Barbu Delavrancea, I. L Caragiale, Mircea Eliade George Călinescu, Liviu Rebreanu, Alexandru Paleologu sau Adrian Păunescu. Textul oferă șansa cunoașterii unor date esențiale – departe de bârfe și supoziții – despre personalități cunoscute din manuale, lucrări scrise ori poate din întâlniri publice sau chiar personale.
Cum mor scriitorii români? Mor cum mor toți oamenii, acasă, pe patul de spital, pe masa de operație, pe front, în închisoare, cutremure, în lagăre de exterminare. Patologia este una diversă, o reflectare a stării la care au ajuns institutele medico-legale române în anumite perioade, dar și a politicului din România, începând cu perioada cronicarilor și până în prezent.
Scriitorii români au murit din cauze diverse, între care numeroase cancere, asasinate, sinucideri, septicemii, infarcte, nebunie, ciroze alcoolice, AVC-uri, diabet, epilepsie, holeră, tifos, malarie, difterie, febră tifoidă sau chiar come etilice. Trei sunt cazurile prezentate în mai multe pagini, asupra cărora Aurel Sasu insistă prin documente oficiale, emise de autoritățile statului român (note informative, relatări ale martorilor, certificate de deces emise de doctori de notorietate, note ale fostei Securități etc.).
Mihai Eminescu (1850–1889) este, prin demersul familiei, un caz în actualitate. Profesorul și cercetătorul Aurel Sasu propune trei posibile cauze ale decesului: „sifilis cerebral netratat, boala de care suferea fiind «o fatalitate ereditară»; o «decizie politică» de internare a poetului la Institutul «Caritas», un ospiciu în toată puterea cuvântului, de unde Eminescu este mutat la Institutul din Ober – Döbling din Viena, fiind astfel dat pe mâna poliției austriece; o piatră sau cărămidă care l-a lovit în cap. Potrivit autopsiei efectuate la 24 de ore, în amfiteatrul Spitalului Brâncoveanu, de profesorii Alexianu și Al. Șuțu, se constată «o degenerescență grasă a pereților cordului, deveniți galbeni și friabili, și prezența unor plăci intense și proeminente, atât la baza valvulelor aortice, cât și pe partea internă a aortei ascendente»” (manuscrisul autopsiei a fost publicat în anul 1934). De pe urma acestor informații, se poate contura și concluzia potrivit căreia, decesul s-ar fi putut datora și unei boli de inimă.
Nicolae Labiș (1935–1956) este scriitorul a cărui moarte a trezit cele mai multe suspiciuni, speculații și scenarii ale asasinatului politic. Teoriile sunt două – asasinat sau sinucidere prin aruncarea în fața tramvaiului.
Marin Preda (1922–1980) este un alt caz care a făcut vâlvă în epoca trecută. Raportul medico-legal al Procuraturii sectorului 1 București are nu mai puțin de cinci capitole: istoric, constatări la autopsie, diagnostic anatomo-patologic, examene complementare, concluzii. Concluziile sunt singurele care interesează. Prin urmare, moartea scriitorului a fost violentă; „ea s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale/lenjerie de pat poate, în condițiile unei come etilice; semnele de violență s-au putut produce prin lovire de corp dur și nu au rol în producerea morții”. Alte variante puse în discuție de terțe persoane sunt: înecare în propria vomă; „asasinat de o putere străină” ca urmare a scrierii romanului „Deliru’”; asasinat pentru a i se confisca manuscrisele; varianta crimei pentru desele comentarii asupra „realităților social-politice” din țară.
Cartea, odată începută, nu se mai lasă din mână. Prima lectură poate fi urmată, de ce nu, de o a doua, pentru a face o serie de însemnări și fișări ale cazurilor sau statistici asupra patologiilor întâlnite.
