În experienţa oricărui medic, sfârşitul vieţii
unui bolnav, în pofida eforturilor terapeutice, reprezintă un moment de cumpănă,
de emoţie şi – nu arareori – de reculegere. Dintre toţi practicanţii medicinii,
cei care sunt legaţi de serviciile de reanimare sunt şi cei confruntaţi cel mai
intens cu bolile ireversibile, cu stările terminale şi cu moartea.
După o îndelungată carieră de anestezist-intensivist,
doctorul Emil Cardan îşi foloseşte
experienţa profesională şi umană, o completează cu tot ce se ştie în domeniu, şi
– ajutat de soţia sa, Voichiţa Cardan
– ne aduce o monografie dedicată actului final mai completă, mai documentată şi
mai sistematizată decât orice altă carte la care am avut acces: Moartea.
Consideraţii medicale.
Numind moartea „democratică şi neiertătoare“,
autorul ne atrage atenţia că sfârşitul implacabil al existenţei umane este
necesar în natură, pentru ca supravieţuirea prea îndelungată să nu se opună
perpetuării vieţii. Folosind orice resursă posibilă – progresele medicinii, dar
şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a hranei, acţiunile preventive şi
schimbarea stilului de viaţă –, oamenii au extins durata de existenţă, mai ales
în perioada modernă, şi speranţa de viaţă de numai 21 de ani din perioada
preistorică a crescut progresiv, ajungând, în zilele noastre, să depăşească 80
de ani în cele mai multe ţări ale lumii. Unul dintre efectele acestui fenomen
este creşterea marcată a populaţiei globului.
Oamenii au putut influenţa viaţa şi durata
ei. Dar moartea? O cunoaştem şi o înţelegem mai bine azi decât în trecut? Cât ştim,
de fapt, despre ea? Cu ce ne deosebim, noi, cei prezenţi, de oamenii din Evul
Mediu, când vine vorba de anxietatea generată de finalul existenţei? Nu sunt
angoasele noastre la fel de instinctuale şi de ignorante ca ale oamenilor din
toate timpurile? Este o mare deosebire să mori la 80 de ani, în loc de 20?
Excluzând morţile accidentale şi neaşteptate,
moartea vine după parcurgerea procesului de îmbătrânire a organismului, care
are multiple cauze, cea mai importantă fiind reducerea dinamicii de înnoire
celulară. Capitolul 2 al cărţii este rezervat descrierii ştiinţifice a modificărilor
induse de vârsta avansată în toate sistemele şi organele corpului. În capitolul
următor sunt analizate simptomele fazei terminale şi căile de a reduce sau
anihila suferinţa şi disconfortul prin tratamentele paliative, dar eficace,
aplicate bolnavului muribund.
Şocul şi insuficienţa pluriorganică ce
preced episoadele terminale ale vieţii sunt subiectul capitolului 4. Şi cine ar
putea să o facă mai bine decât un anestezist reanimator? Protezările vitale
sunt descrise cu competenţă şi concizie, atât în partea lor tehnică, cât şi în
legătură cu indicaţiile şi contraindicaţiile lor, fie prin opţiunile şi prin
decizia bolnavului sau a familiei, fie prin prisma interpretării medico-legale
a corectitudinii aplicării lor (capitolul 5). Oprirea cardiacă şi resuscitarea
sunt abordate în capitolul 6, într-o foarte precisă expunere, făcută de un
specialist care nu numai că a avut mii de cazuri de acest fel, dar a şi trăit
dezvoltarea disciplinei de resuscitare, născută în anii ’50–’60.
Lumea a fost fascinată de cărţile care au
descris „viaţa de după moarte“, bazate pe descrierea experienţei mai multor
supravieţuitori ai stărilor critice. Numele corect al acestor situaţii ar fi
„viaţa de dinainte de moarte“, sau „viaţa în momentele morţii apropiate“ (near death experience). Apropiindu-se
de acest subiect, autorii admit similaritatea senzaţiilor şi amintirilor din
momentele care pot fi considerate o situaţie de dualitate minte–corp, le compară
cu datele obţinute din studiul anumitor sindroame neurologice şi concluzionează
că o explicaţie completă nu este – în momentul de faţă – posibilă, dar că există
posibilitatea ca stările critice să se asocieze cu un anume tip de „funcţionare
independentă“ a minţii şi spiritualităţii (capitolul 7).
Stările vegetative, etapele morţii celulare şi
semiotica morţii sunt descrise în capitole separate, după care urmează o
trecere în revistă a cauzelor morţii naturale şi ale celor subite sau neaşteptate.
Definiţiile morţii clinice şi morţii
cerebrale nu se suprapun şi ultima este cea care permite recoltarea de organe
vitale care nu pot suporta hipoxia, nici măcar de scurtă durată (cordul).
Transplantarea de organe, sursele, criteriile, declararea morţii cerebrale,
aspectele etice şi medico-legale ale procesului sunt descrise într-un capitol
special. Un vast spaţiu al monografiei este rezervat morţilor nenaturale.
Originale sunt capitolele legate de pedeapsa
cu moartea, în toate variantele ei istorice, capitolele dedicate autopsiei,
folosirii didactice a cadavrelor, metodelor de conservare a corpului şi cele
care tratrează aspectele înmormântărilor.
În capitolul 15, autorii ne prezintă
asistarea morţii şi a sinuciderilor şi eutanasia. Fără să se pronunţe categoric
în acest controversat subiect, dau de înţeles că există considerente în
favoarea „morţii cu demnitate“, a „morţii caritabile“ şi a „întreruperii vieţii
de mare suferinţă“.
Cartea impresionează prin dorinţa de a fi
cât mai completă şi prin materialul deosebit de valoros care ne este înfăţişat,
explicit şi documentat, cu rigoare ştiinţifică. În text găsim multe referiri
istorice, citate din autori clasici sau erudiţi în domeniu. Prin limba potrivit
aleasă, care evită excesul de termeni de specialitate, volumul se adresează în
egală măsură publicului nemedical şi profesioniştilor din biologie şi medicină.
Odată cu felicitările mele adresate autorilor, lansez şi sugestia de a traduce
cartea într-o limbă de mare circulaţie şi difuzarea ei dincolo de limitele
publicului cititor român.
