Volumul Traversări, pe care Antoaneta Pop Giuvara îl
publică într-un mod destul de curajos, a fost lansat sub o motivaţie
delicat-sfidătoare. Autoarea vrea să ne convingă că a publicat, acum, această
carte „din milă“. Acest gen de compasiune pentru textul apărut la sfârşitul
anilor optzeci în condiţiile tehnice şi ideologice de atunci, publicat acum fără
niciun fel de intervenţie, cu excepţia titlului iniţial (refuzat de autoritatea
editorială a vremii), poate deschide mai multe planuri de percepţie. După
lectura cărţii suntem însă încredinţaţi că ne aflăm în faţa unui caz de falsă
modestie. Când publica pentru prima dată acest text, autoarea era deja la al
doilea demers editorial. În literatura românească era o emulaţie remarcabilă,
iar cititorii şi editurile aveau un nivel de aşteptare destul de înalt, ca să
poată să-şi mai facă loc şi lucrări dezagregate şi insipide. De altfel, în
structura acestui volum pot fi remarcate multe din gesturile şi atitudinile
postmoderne ale „grupului optzecist“, care marca prin reprezentaţii săi cei mai
vizibili (Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Iaru, Nic Iliescu etc.) conştiinţa
literară şi civică a timpului. Ca nivel, problematică şi stil, şi această carte
aparţine aceloraşi vremuri. Şi, ca multe dintre lucrările ale acelui curent
literar, este la fel de actuală în esenţă, proaspătă ca scriitură şi prezentă
ca problematică şi capabilitate etică. Însăşi autoarea spune undeva că această
carte „nu este rodul unei ficţiuni, ci al observării realităţii, o realitate
care nu a fost încă depăşită“. Deci, se demonstrează că nu „din milă“ a
republicat volumul, ci pentru că el este, iată, după 25 de ani, actual, viu şi
proaspăt, iar falsa modestie este doar o manieră cochetă de a lichida nişte
explicaţii intime.
Textul
propriu-zis este o naraţiune fragmentată de intervenţia unor planuri temporale,
epice şi compulsive, toate susţinute de o comprehensiune viguroasă care spune
lucrurilor pe nume şi dezvăluie personaje clare, animate şi verosimile, cu
existenţa gravată de palpitaţiile ondulatorii ale destinului şi inevitabilelor
conjuncturi. Doctoriţa Teodora Teodorescu nu lasă impresia nicio clipă că
aleargă sau se zbate pentru realizarea fericirii ci, mai degrabă, la fel ca
oamenii din satele unde a lucrat, încearcă să-şi afle „rostul“ printre semeni,
să-şi înţeleagă viaţa, să ajute şi să asculte. În afară de faptul că la un
moment dat s-a „simţit nesigură pe acest prezent“, personajul nu strigă, nu se
plânge şi nu învinuieşte pe nimeni, dar îşi trăieşte destinul cu inima deschisă
spre ea şi lumea ei. Cei doi bărbaţi (Tudor, Radu) care îşi dispută într-un fel
special dragostea ei, mişcările ezitante ale unei idile firave care porneşte
din copilărie (Mihai), figura insolită a aviatorului octogenar şi metoda prin
care el trăieşte prezentul reînviind amintirile, liniile de contur ale satului
unde este doctoriţă şi unde condiţiile de viaţă erau cele pe care le ofereau
ori noroiul, ori praful, compun un fundal pe care ni se pare că principalele
linii de forţă sunt cele câteva caractere feminine. Doctoriţa Maria, dentista
Draga, profesoara de română, Evelina, femeia de serviciu Lena, în mod deosebit
mama, precum şi altele, sunt redate cu o mână sigură şi o concizie sugestivă.
Ni s-au părut mai puţin reuşite paginile onirice care cuprind destăinuirile
Evelinei, precum şi exploatarea subiectului Mihai pe care autoarea îl părăseşte
prea repede.
Substanţa cărţii este fracturată intenţionat
în foarte multe locuri: mai întâi, prin trecerea bruscă de la relatarea de tip
confesiv la cea de tip expectativ şi distant, dar şi prin amestecarea planurilor
temporale – aproape la fiecare două
pagini. Pe de altă parte, naraţiunea contextuală este marcată de snoavele pe
care fiecare medic le-a adunat în practica zilnică (episodul cu Veta cea grasă
sau cel cu femeia plecată la vie pentru că făta vaca), precum şi de accentele
de cordialitate pentru o familie de ţigani (Ivona) sau faţă de muncitorii de la
dispensar şi unele asistente cu care a lucrat eroina povestirii.
Cartea nu umblă după performanţe stilistice
deosebite şi chiar am putea să spunem că fuge de ele, dar, totuşi, găsim undeva
aceste cuvinte despre „pământul umed ca o faţă încruntată“ şi în altă parte
imaginea soarelui care „părea făcut din aşchiile rămase după şlefuirea
diamantelor“. Mai sunt şi scăpări care arată că textul a fost scris ori în viteză
ori cu nervozitate. Autoarea preferă chestiunile „fine“ şi pe parcursul cărţii întâlnim
trăsături, ţigări, vase, siluete şi chiar băuturi – bineînţeles, toate „fine“. Pe de altă parte,
pericolul de bovarism care urmăreşte textele de asemenea factură o face pe
autoare să expedieze teme generoase, care ar fi putut fi explorate cu mai multă
aplecare şi cu organ analitic mai evident (situaţia copiilor crescuţi de alţii,
nu de părinţii lor).
Tehnic, nu
credem că această carte este un roman şi nici măcar nu are toate calităţile
unei povestiri, dar putem să admitem, pe undeva, că ne aflăm în faţa unui caz
atipic de nuvelă construită din momente şi schiţe aşezate unele lângă altele
sau unele deasupra altora la care sunt în acelaşi timp paralele. Adică, la fel
ca în viaţa reală şi nu ca în literatură, la fel ca în vieţile multor doctori şi,
mai ales, doctoriţe de la ţară şi – sub
multe aspecte – la fel în anii optzeci
ai secolului trecut ca şi acum. Este o transpoziţie pe care autoarea o ia
asupra sa, iar cititorul poate să o adopte ca pe o consecinţă de lectură.
