Provocat de
jurnaliști să caracterizeze situația din ministerul pe care îl
conduce, Vlad Voiculescu, primul (și ultimul) ministru tehnocrat al
sănătății, a declarat sec că este o „mlaștină”. Paradoxal
(sau cât se poate de normal?), funcționarii din „mlaștină” au
acceptat tacit metafora, nu au protestat, așa cum s-ar fi întâmplat
pe alte meleaguri. Și-au văzut mai departe de treburi (conform
principiilor „capul plecat sabia nu-l taie” și „apa trece,
pietrele rămân”), mai ales că urmau alegerile și nu se știe
dacă în acest minister va birui principiul continuității și va
fi (re)investit același ministru.
Sigur, ca să
supraviețuiești într-o „mlaștină”, trebuie să fii vaccinat,
să știi câte ceva despre bolile infecțioase și transmisibile și
cum să le previi, să ai echipamente de protecție, inclusiv
dezinfectante și loțiuni pentru piele sensibilă, să accepți
profilaxia medicamentoasă, să știi pe unde calci ca să nu te uzi
la picioare, să nu te scufunzi și să te înghită mocirla.
Încă de la
începutul mandatului, Vlad Voiculescu a dat dovadă de curaj și a
spus unor lucruri pe nume, propunându-și să organizeze „mlaștina”
din minister și din jurul lui și să o transforme într-una
ecologică și funcțională. Printre ultimele sale acțiuni în
acest sens, reținem anunțarea reorganizării și reîmprospătării
comisiilor de specialitate din minister, ce pot fi considerate un fel
de „poldere”*, insule cu expertiză pentru elaborarea de
strategii și reforme.
În această
reformă a comisiilor s-a făcut un prim compromis: numărul lor a
rămas același și sunt mult prea multe. Citez: „54 de comisii,
fiecare reprezentând o specialitate medicală, în total peste 800
de specialiști”! Pentru administrarea și buna funcționare a
acestei megarețele de comisii ar fi nevoie nu doar de mult mai mulți
funcționari în minister, dar și ca aceștia să fie pregătiți
încât să poată gestiona cuantumul mare de informații.
Obiectivele comisiilor sunt supradimensionate și, în funcție de
context, sarcinile ar putea deveni nenumărate – citez din
comunicatul MS: „și îndeplinesc alte sarcini esențiale pentru
buna desfășurare a activității ministerului”. Pentru a-și duce
la îndeplinire mandatul, o comisie ar trebui să aibă câteva
obiective bine formulate și termene de execuție ferme. Și nu
lipsită de importanță este colaborarea dintre comisii, pentru ca
ele să se pună de acord în marjele politicii sanitare adoptate, de
exemplu în privința pachetelor de servicii medicale astfel încât
să fie cele utile sau să nu se suprapună între specialiști și
pe specialități.
O inițiativă
bună și un gest de curtoazie către diaspora medicală, ale cărei
experiență și expertiză ar fi binevenite în comisii, este că,
potrivit aceluiași anunț, „orice medic român, din țară sau
străinătate, poate deveni membru în aceste comisii, dacă respectă
anumite condiții”. Numai că modul de depunere a dosarului, totul
pe hârtie, cu ștampile și apostile, fără a exista posibilitatea
transmiterii digitale, poate fi un mare impediment pentru medicii din
diaspora. Printre acte se numără neapărat un cazier judiciar,
dificil de obținut prin corespondență și care ar fi putut fi
înlocuit cu o declarație pe propria răspundere. Alte impedimente
sunt neprecizarea unui termen-limită, precum și detaliile confuze
și lipsite de transparență despre cum se face selecția („pe
baza unei grile de punctaj transparente”, dar care nu a fost însă
pusă la vedere).
Noutatea este
că „membrii comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăți
nu vor mai fi numiți de ministru, ci vor fi selectați printr-un
proces transparent, care ține cont de criterii de profesionalism și
integritate”. Acest al doilea compromis deschide, pe de o parte,
calea spre democratizarea procesului de alcătuire a comisiilor, ceea
ce este un lucru pozitiv. Pe de altă parte, se ridică întrebarea
dacă funcționarii din „mlaștină”, în care ministrul a
sugerat în câteva rânduri că nu prea are încredere, vor fi
capabili de neutralitate și vor avea suficientă capacitate,
experiență și abilități în recrutarea membrilor, astfel încât
să ducă la bun sfârșit examinarea și clasificarea a cel puțin
800 de dosare, presupunând că s-ar înscrie cel puțin atâția
candidați câți membri sunt necesari. Până la urmă este mai
puțin important dacă membrii sunt numiți sau selectați și mult
mai important cine sunt cei selectați și dacă au calitățile
necesare să lucreze într-o comisie.
Cireașa de pe
tort este formularea: „Pentru ca rezultatul activității
comisiilor să atingă cel mai înalt nivel de calitate științifică,
ordinul de ministru permite participarea la întâlnirile comisiilor,
a unor personalități considerate relevante pentru temele supuse
discuțiilor”. Nu numai că nu ar fi trebuit specificat acest
aspect, de la sine înțeles, dar se sugerează implicit cât de
controlabile și influențabile pot deveni aceste comisii, care ar
trebui, de fapt, să hotărască singure pe cine să invite sau cui
să ceară sfaturi, dacă au nevoie.
Se spune că,
dacă vrei să dai impresia că faci ceva, sau să „îngropi”
ceva, să tragi de timp ca să rezolvi o problemă, trebuie să
constitui o comisie.
În tot mai
multe țări, tendința din ministere este de a reduce numărul de
funcționari și de comisii și de a delega atribuții și colabora
pentru consiliere, elaborarea de protocoale sau pachete de servicii
cu asociațiile profesioniștilor din sănătate și cu ONG-uri ale
pacienților sau altele din societatea civilă. Numirea membrilor în
comisii – cât mai puțini și cât mai competenți, capabili să
comunice, să lucreze în echipă, să fie onești, să pună
interesul general deasupra celui personal – se face la sugestia
funcționarilor din minister. După ce aceștia au verificat în
prealabil, dacă acea persoană corespunde unor criterii, și dacă
numirea este oportună, se cer (eventual) acte pentru dosar. În
prezent, pe site-uri se pot verifica CV-ul, dosarul științific –
pe ResearchGate, sau cel managerial – pe LinkedIn și alte
platforme asemănătoare. Comportamentul pe rețelele sociale de tip
Facebook sau Instagram este alt aspect verificat de cei care
recrutează.
Fără să
împroaște cu noroi, unii membri ai guvernului tehnocrat au utilizat
în comunicare unele metafore mai puțin elegante, „mlaștină”
și mocirlă. Întrebarea este dacă (cel puțin) o parte din ei se
vor regăsi în noul guvern „socialist”, vor putea să ne scoată
din „noroi” sau să „asaneze” vreo „mlaștină”?
*„Polder”
(insulă plutitoare) este o entitate hidrologică, un teritoriu creat
în mod artificial, înconjurat de diguri și străbătut de canale
de apă, al cărui nivel este reglat de un sistem format din ecluze
și pompe/mori de vânt. Mai mult de jumătate din polderele europene
se află în Țările de Jos. Așa au început olandezii în urmă cu
sute de ani să-și lărgească teritoriul. Natura, cu vicisitudinile
ei, i-a determinat să lucreze împreună indiferent de clasa
socială, divergențe de opinie și să creeze pământ nou, mai
întâi acele insule plutitoare („polder’’), transformate mai
apoi în pământ stabil, prin construire de diguri și mori de vânt.
De aici s-a ajuns la dezvoltarea unei culturi a negocierii și a
compromisului, a interesului comunitar mai presus de cel personal, în
care munca în echipă, implicarea socială și disciplina sunt
aspecte esențiale. Utilizarea modelului „polder” în reformarea
sistemului medical olandez a început în anii ʼ60–ʼ70, la
inițiativa medicilor tineri și este și astăzi utilizat cu succes
la toate nivelurile societății. În politică și în organizații,
modelul „polder”, adică luarea deciziilor prin consultări și
negociere (ce presupune inevitabilul compromis) este cea mai
eficientă metodă de rezolvare a conflictelor și de implementare a
schimbărilor, dar și a inovațiilor, adică luarea deciziilor prin
consultări și negociere.