În structura repertorială a Teatrului Liric din Craiova, pe lângă
opere, operete sau musicaluri, lucrările destinate copiilor reprezintă un
segment deosebit de important, astfel încât, de la an la an, pe afiş sunt incluse
noi şi noi producţii extrem de apreciate de cei mici, dar deopotrivă de părinţi
şi bunici, pentru că şi partiturile alese şi, mai ales, interpretarea conferită
se ridică, de fiecare dată, la nivelul aşteptărilor unui public pretenţios şi
dificil de captat.
La început de octombrie, o sală arhiplină a
urmărit, cu respiraţia tăiată, peripeţiile din Micuţa Dorothy, musical compus cu ani în urmă de Marius Ţeicu pe un
libret de Silvia Kerim, readus acum pe scenă în regia imaginată de Carmen
Roibu, păstrând însă din montarea anterioară scenografia (creată, cândva, de
Sorin Novac şi reîmprospătată de Răzvan Drăgănescu) şi coregrafia concepută de
Francisc Valkay. Experienţa acumulată în cele câteva lucrări puse în scenă
anterior şi-a spus din plin cuvântul în această nouă realizare a regizoarei
care, fiind şi interpretă, ştie ce şi cum trebuie făcut pentru ca personajele să
devină credibile, pentru ca acţiunea să „curgă“ şi să asigure impactul imediat
cu publicul. Tocmai de aceea, alcătuindu-şi distribuţia, a ales artişti cu
talent scenic, entuziaşti şi dăruiţi, implicându-se cu plăcere şi cu reală
bucurie în „joaca“ foarte serioasă şi solicitantă, intrând „în pielea“ eroilor
care astfel relaţionează şi se completează cu un firesc şi o vervă cuceritoare.
De aceea, toate rolurile sunt la fel de importante şi pregnant conturate, au
viaţă şi „ritm“, poezie şi relief, atingând adesea performanţa; pentru că Eva Ştefănescu
este o simpatică şi sprinţară Dorothy (totodată asistent coregrafie), Anca Ţecu
devine un Căţel Ţic mobil şi plin de veselie debordantă, Laurenţiu Nicu, în
Omul de tinichea, reconfirmă supleţea şi expresivitatea cu totul specială pe
care le-am aplaudat şi în alte roluri, Nicolae Popa, în Omul de paie, având
date foarte asemănătoare care îi permit să realizeze, la rândul său, o adevărată
creaţie, ceea ce, pe alte coordonate, se poate spune şi despre Edith Mag, o Vrăjitoare
cu temperament vulcanic şi umor irezistibil, dar şi despre Andreea Gheorghe în
exuberantul Şiretlic, Alexandru Petre, care întrupează un Leu sensibil şi bonom
sau despre Gabriel Marciu în Maimuţoiul-şef, în timp ce Carmen Roibu este o Zână
bună caldă şi luminoasă, Daniel Cornescu – un sfătos Prezentator, dar şi Vrăjitor
din Oz, iar Dragoş Teodorescu îi interpretează episodic pe Paznic şi Unchiul
Henry, rolurile de compoziţie şi cele „de linie“ completându-se, alcătuind o
„echipă“ omogenă care dansează, spune proza cu dezinvoltură şi naturaleţe, susţine
un play-back (pe muzica înregistrată) care se integrează cursiv într-un demers
artistic echilibrat sub toate aspectele.
Mişcarea alertă, logică şi fără urmă de „îngroşare“
se derulează într-un cadru marcat de câteva elemente ce definesc ambianţa fiecărui
tablou – căsuţa, câmpul înflorit, castelul –, iar costumele foarte sugestive
caracterizează personajele în datele lor definitorii „de poveste“, dar într-o
manieră cumva pusă pe glume, deci agreabilă şi plină de farmec. Fiecare element
capătă o semnificaţie bine determinată, iar dansul se încadrează de la sine
acolo unde trebuie, eroii evoluând alături de flori, albine, gâze bune şi rele,
maimuţe „fioroase“ aşa cum se petrece în orice poveste ce… se respectă.
Chiar dacă muzica aduce doar câteva melodii
care se cam repetă, iar textul vorbit este amplu, spectacolul având o durată de
peste două ore, copiii – între 3 şi 12 ani – au fost captivaţi din prima clipă
(dovadă fiind liniştea perfectă din sală), iar la final au aplaudat îndelung şi
entuziast. Faptul că asemenea reprezentaţii impecabil realizate îşi ating
scopul, s-a reflectat şi în tentaţia celor mici de a urca pe scenă în pauză, încercând
să imite mişcările artiştilor, semn că le-a plăcut şi că ar vrea şi ei să devină,
poate, interpreţi adevăraţi pe o scenă adevărată sau măcar să revadă
spectacolul, aşteptând totodată cu nerăbdare ca Teatrul să le ofere alte şi
alte producţii la fel de tentante. Este ceea ce trebuie să facă orice instituţie
care îşi propune să atragă spectatorii de orice vârstă către genul liric, formând
publicul de mâine prin asemenea producţii în care se cântă bine, se joacă încântător,
copiii convingându-se mai târziu că şi operele şi operetele vor fi la fel de
atractive. Iar părinţii şi bunicii se lasă şi ei în voia basmului, intrând cu
plăcere într-o lume pe care, poate, îşi doresc să o reînvie măcar cu astfel de prilejuri.
Performanţa
pentru care toţi cei implicaţi merită toate laudele este cu atât mai demnă de
admiraţie cu cât repetiţiile şi pregătirile pentru premieră s-au făcut în
paralel cu cele pentru o altă nouă montare – opera Boema de Puccini – care, în 20 octombrie, va vedea lumina rampei,
efortul fiind deci amplificat, dar răsplătit din plin de succesul repurtat, de
multe flori şi aplauze binemeritate. 
