Se zice că popoarele fericite nu au istorie.
Dar… în realitate, întotdeauna sunt probleme. Omul a început să gândească
analitic, adică să filosofeze. El a încercat să lămurească, mai mult sau mai puţin
plauzibil, fenomenele naturale şi sociale. Medicina şi medicii au apărut şi ei,
pentru a explica şi rezolva, salva condiţia fizică şi morală a fiinţelor. Cei
care prin vocaţie au fost atraşi de apărarea sănătăţii, devenind medici-doctori,
au trebuit să fie în permanenţă atenţi („sur
le qui vif“) la cercetarea cauzelor „răului“ şi la suprimarea efectelor
nocive (după dictonul „Sublata causa,
tollitur effectus“).
De aceea, de curând, un emerit profesor, dr. Aurel Berheci, simte nevoia de a ne
prezenta unele aspecte ale vieţii noastre moderne. Astfel, a reuşit să ne înfăţişeze
o nouă lucrare legată de frământările permanente şi actuale ale medicinii şi sănătăţii.
Cartea se intitulează, original, FEREASTRA
DINSPRE RĂU (Ed. „Viaţa Arădeană“, colecţia „Viaţa de pretutindeni“, 2011).
Este o culegere de eseuri şi, cum
spune autorul, sunt încercări conceptuale ce caută să ne facă părtaşi la cunoaşterea
problemelor actuale, la căutarea de soluţii pentru a trăi o viaţă normală. Ne îndeamnă
chiar la o luptă activă pentru păstrarea sănătăţii umane. În fiecare eseu se
„trec în revistă“ foarte sistematic, cursiv şi concis, cu citate reprezentative,
interferenţele filosofiei cu celelalte ştiinţe. Sunt date şi explicate
etimologic majoritatea noţiunilor ştiinţifice (filo = iubitor de; sofia
= înţelepciune).
În special relaţiile medicinii cu alte
discipline necesită stabilirea în primul rând a caracteristicilor statutului de
medic ca produs al profesionalismului prin excelenţă. Condiţii: vocaţia, întreţinută
ca eficienţă prin studiul continuu al noutăţilor medicale (EMC). Apoi, flerul –
instinctul de a găsi soluţia, adevărul, între dileme sau alternative; gândirea
– reflectă construcţia ideatică clinico-paraclinică; şi, în concluzie,
rezolvarea „enigmei“ prin strategii clasice sau inovatoare în medicină. O altă
interferenţă a medicinii este aceea cu limbajul, ce trebuie folosit în
apropiere de sufletul bolnavului, fără a neglija explicaţiile privind
conduita, pe înţelesul interlocutorului.
Autorul remarcă evoluţia până la societatea
tehnicizată de astăzi, care ne ajută atât de mult la uşurarea mecanică a rezolvării
problemelor zilnice materiale şi intelectuale, încât ne scuteşte – ne îndepărtează
– de colaborarea/comunicarea cu alţi oameni şi ne dezumanizează. Legăturile nu
mai sunt verbale, emoţionale, se fac doar prin intermediul maşinii, „în mod
virtual“, fără să mai avem timp să vorbim faţă în faţă ori să citim cărţi tipărite
(poate şi bolnavii devin virtuali).
Prof.
dr. Aurel Berheci, născut la 19 octombrie 1933, la Botoşani, urmează cursurile
Facultăţii de Medicină de la Cluj. Obţine diploma de medic în 1958, cu medii
maxime. După stagiul de rigoare la ţară, îşi ia doctoratul – fiind medic la
Arad – în 1978, cu subiectul „Modificări ECG persistente survenite după
accident vascular ischemic“. În acelaşi timp, este şi profesor-medic neurolog
la cele două universităţi arădene: „Vasile Goldiş“ şi „Aurel Vlaicu“. De-a
lungul anilor, colaborează la mai multe publicaţii, cu articole atât medicale,
cât şi filosofice. Este membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti
din România, colaborează şi la săptămânalul „Viaţa medicală“.
Cartea
de faţă este rodul percepţiilor sale actuale. Prin scurte incursiuni personale
asupra stadiului socio-etic (moral), dezvoltă o gândire filosofică originală,
dominată de spiritul ştiinţific al conciziunii în formulare, al exactităţii în
enumerarea exhaustivă a componentelor noţiunilor importante şi al formulării
sistematizate. Această rigurozitate ştiinţifică determină rezistenţa la tendinţa
umană a alunecării raţiunii spre vis! Şi, aşa cum se elaborează un diagnostic
medical, din enumerarea tuturor premiselor pozitive sau negative şi după
analiza filosofică pertinentă, autorul ajunge la o premoniţie a viitorului ce pare îndreptat spre nihilism,
negativism, „un punct zero“. Aceasta este – poate nu numai pentru autor – „o
spaimă“ care trebuie studiată şi îndepărtată, lăsând loc mesajului de speranţă,
încredere în puterea omului de a se înălţa vertical spre ideal, bine, frumos şi
divinitate. La aceste concluzii, autorul ne conduce treptat, cu multă tactică
profesorală, prin 19 eseuri interesante privind filosofia (pură) în general: Cartea – între pletoră, retragere sau
actualitate permanentă; Lectură şi formare prin carte sau/şi internet; Formare şi
dezvoltare umană; Marginalii pentru unele mituri astrale; Despre melancolie şi
negativism; Stăpânirea de sine – artă a comunicării şi a sănătăţii; Tăcerea şi
ascultarea; Întărirea speranţei şi, mai ales, Fereastra dinspre râu, o sinteză care dă şi titlul cărţii. Alt
grupaj face legătura cu medicina: Interferenţe
filosofice în medicină; Esculap: imaginea şi încrederea actuală; Medicină şi
ecologie – aspecte corelative; Ovidiu Filip Vuia – medic, cercetător, poet şi
scriitor. La religie se referă Reflecţii
asupra unei conferinţe susţinute de Maica Ecaterina. Un studiu pasionant este Durerea
şi suferinţa reflectate în artă. Emoţional pozitive sunt şi articolele
sociologice şi politice: Nostalgia unei
lumi pierdute; Sentimentul de omenie la români; Starea de duioşie la români (încercare
de definire); Formare şi dezvoltare umană; Medelenismul, o lume a copilăriei
moldovene.
Toate aceste cugetări, de fapt interferenţe
ale medicinii, sunt „disecate“ şi speculate cu multă pricepere şi talent. În
general, omul este privit ca o fiinţă sentimentală, duioasă, îndrăgostită de
natură, de bine şi frumos dar… cu nişte avataruri de nostalgie, melancolie, tăceri
şi ascultări. Aceste caractere pot fi considerate ca trăsături psihice de bază
pentru protejarea viitorului. Cea mai importantă ar fi educarea stăpânirii
de sine. Chiar şi speranţa, deşi e ultima care dispare, a fost privită de-a
lungul timpului cu neîncredere sau dispreţ; autorul, însă, este partizanul păstrării
unui optimism activ.
Cartea
este bine scrisă, argumentele de filosofie sunt explicate simplu, cu un limbaj
comunicativ (deformaţie profesională de medic curant), încât orice
intelectual, oricât de pretenţios, desigur, va savura lectura (cuvântul utilizat face parte, după cum afirmă
autorul, din „plăcerile orizontale“ – adică banale – ale societăţii). Sau, mai
potrivit, se va delecta – indicând o
„plăcere pe verticală“, cu subtilităţile gândirii, ce ne cheamă spre înălţarea
către sublimul divinităţii. Cartea e o invitaţie, o provocare să deschidem o
fereastră spre libertatea de a trăi nobil bucuria vieţii.
PS:
Regretăm – şi, probabil, aşa vor face şi cititorii noştri – numărul mare de
inadvertenţe de informaţie, dar şi greşelile flagrante de corectură, din care,
pentru a nu risipi spaţiul avut la dispoziţie, vom da doar câteva exemple: „Asociaţia Medicilor Scriitori şi
Publicişti din România“ (în loc de Societatea…,
s.n., p. 3); „Dacă examinăm lucrarea lui Michelangelo da Caravagio (1573–1610), probabil cel mai mare artist din întreaga
istorie a artei, vedem multe expresii de durere şi disperare (…). Astfel, putem
vedea «Judecata de Apoi» din Capela Sixtină «Pieta Rondanini», neterminată (din
cauza morţii artistului)“ (o confuzie între Michelangelo Merisi zis Caravaggio,
1573–1610, şi Michelangelo Buonarroti, 1475–1564, cel care a pictat fresca
„Judecata de Apoi“ din Capela Sixtină, la Vatican, în perioada 1534–1541,
sculptura „Pieta Rondanini“, găzduită în prezent la Milano, fiind tot opera sa;
s.n., p. 29); „Dr. A. Stărăstoaie“ (evident, V. Astărăstoae, pag. 50); „Selma
Langerlof“ (Selma Lagerlöf, p. 68 şi 75); „(…) Iisus Hristos (…) în decursul
celor trei ani de existenţă terestră
(…)“ (Treizeci şi trei, desigur, s.n., p. 77); chiar şi numele autorului cărţii
este reprodus greşit: „Aurel Berbeci“ (p. 62, 75, 114)…
