Dr. Mariana MINEA
vineri, 14 noiembrie 2014
Cum e să fii
căsătorit cu un muzician al cărui program diferă complet de al tău? Dar cu un
medic pe care îl sună pacienţii şi în afara orelor de program? Familia
Pasniciuc are răspunsuri la ambele întrebări. Le intuiam, dar am vrut să le
aflu de la sursă. Pentru că Loredana Pasniciuc este medic de familie, iar soţul
ei, Janin Pasniciuc, este chitarist în trupa de rock alternativ Dekadens.
Ne-am întâlnit
în cabinetul medical dintr-o clinică particulară din Bucureşti, la o oră un pic
prea matinală pentru Janin. El lucrează seara şi în weekend, iar soţia lui –
ziua, de luni până vineri. S-au cunoscut în 1989, când erau în a IX-a, colegi
de clasă. Zece ani mai târziu, s-au căsătorit. Au împreună un băiat, Matei, în
vârstă de 8 ani. „Janin este mai obişnuit cu interviurile decât mine“, mi-a
spus zâmbind medicul. Soţul ei este membru fondator al trupelor AB4 şi Zebre, a
cântat cu Partizan din 2010, iar acum face parte din trupa Dekadens, printre
alte activităţi sonore. În fotografii şi la prima vedere pare foarte sobru.
„Stai să-l vezi în paşaport cum arată“, mi-a spus Loredana. Impresia iniţială
se risipeşte însă când îţi răspunde râzând la o întrebare.
– Cum e să fii căsătorit cu un medic?
Janin Pasniciuc: – N-am mai
fost căsătorit cu nimeni altcineva ca să spun cum e să fii căsătorit cu un
medic. Nu ştiu ce să spun, este prima oară când sunt căsătorit.
Loredana Pasniciuc: – Cred că şi
ultima.– De cât timp sunteţi împreună?
– JP: Din clasa a XI-a, după treapta a
doua. Apoi, eu am dat la Politehnică la Bucureşti, ea a dat la Târgu Mureş.
– LP: Pentru
că se ştia că e facultate bună, că se face şcoală acolo. Din primul an de
facultate, jumătate l-am făcut din spital. Noroc că spitalul era vizavi de
facultate şi toate examenele din al doilea semestru le-am dat aşa. Apoi ai mei
m-au mutat la Bucureşti. Şi anul ăla a fost foarte simpatic, pentru că am făcut
naveta ca să ne vedem.
– JP: Şi
nefiind pe atunci mobile, doar telefonul din cămin, odată ea a plecat spre
Bucureşti, iar eu spre Tg. Mureş, în aceeaşi noapte. Nu ne-am anunţat.
– LP: Noi am
avut şi noroc de o relaţie de durată, azi toată lumea divorţează.
– Când v-aţi cunoscut, ştiaţi că veţi urma
aceste cariere?
– JP: Eu
cântam în formaţia liceului.
– LP: Eu în
a IX-a voiam să mă fac arhitectă, chiar când ne-am cunoscut. Apoi, în a XI-a,
am avut gândul cu medicina, voiam să mă fac doctor.
– JP: Încă
mai însemna ceva statutul medicului şi al profesorului. Acum, şi unul şi altul
sunt aşa, o pătură socială de neluat în seamă.
– V-aţi gândit să plecaţi din ţară?
– JP: Am
prieteni care tot trag de mine să plecăm: „Dacă veniţi aici, tu sunetist şi ea
medic, e bine de tot“. Poate că ne-a fost frică amândurora. Atunci când mă mai
enervez, eu zic că plecăm.
– LP: Acum
chiar n-aş pleca, am început de doi ani medicina de familie, înainte am fost
generalist, a fost lucrul pentru care am învăţat, am făcut rezidenţiatul pentru
asta. Nu ştiu când şi dacă o să mă satur. E foarte grea partea legislativă în
medicina de familie, e prea mult totuşi, partea medicală a rămas undeva pe
planul doi, tu nu mai ai timp de consultaţii, trebuie să verifici tot felul de
alte lucruri care nu ţin de medicină, ci de bani, de orice altceva. Încet-încet,
asta te face să devii arid, să te schimbi, să faci totul repede. Trebuie să le
faci şi corect. Şi nu ştiu cât mă ţin puterile să mai fiu omul ăla rău care „nu
vrea“ să facă anumite lucruri. Cel din faţa ta nu înţelege că nu poţi, crede că
nu vrei să faci mai mult pentru el.
– E o problemă faptul că programele voastre
se intersectează atât de puţin?
– JP: Pentru
Matei, mai apelăm la bunici.
– LP: Totuşi
e bine, dimineaţă stă cu tata, după-amiaza stă cu mama, iar bunicii sunt de back-up, iar lui îi convine chestia
asta.
– Dar faptul că amândoi aveţi meserii vocaţionale
diferite bruiază în vreun fel viaţa personală?
– JP: Poate
că-i mai bine aşa, nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să am o nevastă pe care să o văd
toată ziua lângă mine. Cred că ne certam mai des, mai ales că n-aveai cum să nu
ajungi la opinii diferite, dacă am fi fost în acelaşi domeniu.
–
LP: Şi în medicină e la fel, nici mie nu cred că mi-ar fi plăcut. Vorbeam cu
colege care au soţi medici şi de multe ori ies conflicte acasă pe teme profesionale.
Probabil că există şi un avantaj, pentru că medicina se face colaborând,
trebuie să ţii cont de altă opinie, pe principiul „consult interdisiciplinar“,
dar asta ar trebui să rămână la cabinet, la spital. Dacă s-ar prelungi şi acasă
discuţia, nu cred că mi-ar plăcea. Şi cred că fiecare mai are o pasiune în
afara jobului, iar muzica este o pasiune şi pentru mine, o metodă de relaxare.
Avem noroc şi că medicul de familie nu face gărzi.
–
LP: Apoi, în orice căsnicie pot fi probleme, important e cum treci prin ele şi
cum te înţelegi cu omul respectiv. Nu cred că dacă vindeam cartofi nu aveam
aceleaşi probleme.
–Ţi se întâmplă să aduci acasă din
„problemele“ de la cabinet?
–
LP: Se întâmplă, sunt lucruri care te afectează.
–
JP: Oricum, telefoanele alea sună şi după program.
– Muzica e
un hobby sau o meserie?
–
JP: Îţi dai seama că toţi am vrea să trăim din asta, dar deocamdată nu poţi. Şi
atunci luăm joburi suplimentare ca să suplinim lipsa de bani. La mine, lunea
obişnuia să fie închis, ca la muzeu. Acum nu mai e închis nici lunea. Fac
sunetul pentru transmisiile live ale unui post TV de sport. Asta în paralel cu
formaţia. O să plec cu o formaţie la un festival la Hamburg, le fac sunetul şi
cânt şi cu ei pe scenă vreo două piese. Din păcate, în România e cam greu să
supravieţuieşti dacă nu cânţi un anumit gen de muzică. Prin 2000 şi un pic, până
prin 2005, a fost mai bine, deşi cluburile nu erau atât de multe. Acum se pare
că generaţia Pro, Măruţă şi Acces direct au cam marginalizat partea asta cu
rockul. Adică trebuie ori să fii trupă de coveruri, ori să ai nişte chestii pe
tine (desenează în aer forme feminine).
Dacă faci rock e greu.
– Colegii şi
prietenii tăi profită de medicul din familie pentru sfaturi legate de sănătate?
–
JP: Se mai întâmplă, da. „Măi, da’ nu vorbeşti tu cu nevastă-ta?“
–
LP: Iar eu sigur că îi ajut, sunt şi prietenii mei.
–
JP: Am un coleg de formaţie un pic ipohondru, tot timpul are şerveţele umede la
el, tot timpul se spală, are alergie la praf şi strănută des. Are şi rău de maşină.
Odată am plecat de la Piteşti la Braşov, din cinci în cinci minute am oprit şi
o tot sunam: „Ce să ia, ce să ia?“.
– Care credeţi
că sunt problemele sistemului de sănătate în România? Ce aţi schimba pentru un
medic de familie, de exemplu?
– JP: Salariul?
Nu ştiu, cred că ea trebuie să răspundă, eu nu prea le am cu doctorii.
–
LP: Da, nu prea ne-am lovit de ei, nu am avut probleme majore. Problemele
sistemului există şi, în primul rând, cred că e vorba de distribuirea banilor,
nu de lipsa lor.
– De ce nu
le ai cu doctorii?
–
JP: Dacă văd sânge, mi se face rău. Şi Matei e la fel. I-a căzut o masă pe mână,
i-a secţionat un deget pe lung, a fost un pic şi osul afectat, am leşinat când
am văzut.
– Numele
Janin Pasniciuc de unde vine?
–
JP: Ştiu că străbunicul era din Ucraina, aşa se explică partea de Pasniciuc.
Iar Janin... Ai mei îşi doreau mult o fetiţă. Pe tata îl cheamă Ioan în
buletin, dar tot Janin i se zice, probabil s-a transferat. Aşa s-a nimerit,
n-am ce să fac, toată lumea îmi zice Jean, nu Janin.
– Şi tu îi
spui tot Jean?
–
LP: Eu îi spun în multe feluri, dar pe nume îi spun doar atunci când mă supăr
pe el.
