Iftimie
Nesfântu nu este medic. A fost, o bună bucată de vreme,
cercetător-chimist al Institutului Oncologic din București, unde s-a ocupat de
citostatice și de ameliorarea lor. Apoi, fără să știu dacă din proprie
inițiativă sau la dispoziția altora – dar cu siguranță spre regretul celor cu
care a lucrat –, a devenit jurnalist de investigație. A fost pașaportul cu care
a pătruns cu totul în lumea noastră, a medicinei, sănătății și a slujitorilor
ei, lume pe care a străbătut-o efectiv: cu inima și cu pasul, de sus în jos și
de la dreapta la stânga, identificându-se cu ea, așa cum a zugrăvit-o, mai ales
în paginile săptămânalului „Viața medicală”, prin intermediul căreia l-am
cunoscut cu toții.
Cu
ocazia „Zilelor medicale ale Spitalului Municipal de Urgență Moinești” –
eveniment desfășurat la trecerea dintre lunile iunie și iulie –, jurnalistul
ne-a oferit o închegare mai mult decât originală, un mozaic extrem de variat de
destine, portrete de oameni obișnuiți, medici sau pacienți, evenimente și
istorie. Toate au fost rezultate din căutările sale, care nu țintesc bravura
scoasă la mezat cu surle și trâmbițe, ci acel senzațional tăcut, chinuit, demn
și benefic celor din jur, care zidește, îndreaptă ori păstrează.
Figurând
și eu cu o frântură de dialog în scriitura respectivă, am fost tentat s-o
răsfoiesc, să mă opresc la titluri și personaje, convins că nu puteau spune mai
mult decât mine. M-am tras singur de urechi pentru neghiobia mea. Ca să înțeleg
ceva, a trebuit să pornesc de la capăt, rând cu rând, ba și cu creionul în
mână, să deslușesc împărtășirile gândurilor și trăirilor celorlalți, fiindcă
altfel nu era posibil.
Multitudinea
personajelor și variația ipostazele pline de inedit în care s-au aflat îți
induc credința că, de fapt, nu avem de ce să ne îngrijorăm, fiindcă
nemulțumirile și neîmplinirile noastre își vor găsi, mai devreme ori mai
târziu, rezolvarea. Autorul este dominat de optimism, dar mai ales de
capacitatea profesioniștilor de a acționa, de a nu abandona sau a se lăsa
învins de circumstanțe, nici în cele mai grele condiții. Pentru că, la drept
vorbind, niciodată nu a fost altfel și nu este nici acum. Noblețea personajelor
lui nu s-a născut odată cu Google sau cu internetul.
Autorul
și-a creat propriile instrumente de măsură și cântărire a personajelor sale,
unora le-a conferit aura de etalon, așa cum se întâmplă cu doctorul Adrian
Cotîrleț, la care revine de multe ori în relatările sale. Acolo a simțit el că
mustește un potențial bine utilizat, mereu împrospătat de dorința de schimbare
și de progres. Nu i-a închinat cartea și, gata, a terminat cu el, ci îl readuce
în dialogul cu ceilalți, îi cere părerea sau îi invită pe ceilalți să-i urmeze
calea.
Nu întâmplător,
Iftimie Nesfântu a ales pentru cartea sa simbolul „acasă”. Aceasta reprezintă
temelia, așezarea lucrurilor, locul de unde toate pornesc și unde se întorc
toate. „Acasă” poate fi mereu altul, pentru fiecare dintre noi, ființe
rătăcitoare, în veșnică mișcare și căutare. Simbolul reclamă reconsiderări
perpetue, fiindcă orice nou „acasă” îl umbrește pe cel de început sau pe cel
rămas în urmă. Dar nu putem rămâne indiferenți la acest demers, fără să ne
reproșăm sau fără să ne întrebăm dacă nu am greșit.
Fără
îndoială că întreaga carte se metamorfozează în întrebarea sugerată de titlu,
la care nu se poate răspunde altfel decât: „Medicii se simt cu adevărat acasă
între pacienții lor”.
