Împlinirea a 70 de ani de la încetarea din viață a lingvistului, istoricului literar, pedagogului și memorialistului acade­mician Sextil Iosif Pușcariu (1877–1948) a fost marcată prin apariția lucrării „Sextil Pușcariu și Branul”. Cartea este semnată de doctorul în drept, istoricul și neobositul cercetător de arhive și înscrisuri inedite Emil Stoian, șef al Biroului Notarial din localitatea de veche tradiție și turism de la poalele Bucegilor. Totodată, lucrarea reprezintă o oportunitate de rememorare a meritelor celebrului brănean Pușcariu, ca susținător al înfăptuirii României Mari și participant activ la alipirea Bucovinei cu țara (în 1918).
    Evenimentul a fost și un prilej de a menționa că Sextil Iosif Pușcariu a fost unul dintre cei mai mari filologi și specialiști în literatura noastră din „epoca veche” (recunoscut ca atare de criticii G. Călinescu, E. Lovinescu, N. Manolescu, Al. Săndulescu etc.) și primul rector român al Universității din Cluj și profesor de filologie românească, după ce fusese comisar general al Consiliului Dirigent pentru organizarea Universității Daciei Superioare. I se mai datorează crearea primului institut național de lingvistică și mai ales continuarea și coordonarea Dicționarului limbii române (la care lucraseră, la începuturi, B.P. Hașdeu și A. Philippide și care a fost finalizat după un secol de muncă, în 2010, sub conducerea acad. Marius Sala și egida Academiei – 175.000 de cuvinte și variante, 37 de volume). De asemenea, inițierea „Atlasului lingvistic român” (din care au apărut trei volume în timpul vieții sale), întemeieriea Muzeului Limbii Române din Cluj, fondarea mai multor reviste culturale.
    Acad. Marius Sala, într-un text intitulat „Ce am învățat de la Sextil Pușcariu”, scria: „De fiecare dată am găsit alte idei care m-au făcut să devin un fidel admirator al acestui mare învățat. Și astăzi citesc cu plăcere partea a doua, «Limbă și națiune», a acestei splendide cărți. [„Limba română, vol. I. Privire generală”, 1940]. Am preluat multe dintre ideile lui S. Pușcariu, care au devenit bunuri ale istoriei limbii române. Mă gândesc, în primul rând, la concepția sa despre strânsa legătură ce există între limba și viața unui popor, pe care a ilustrat-o în mod strălucit în opera sa. (…) Ideea de bază a acestei cărți este aceea că limba română este o limbă romanică. Voi cita sugestiva metaforă pe care ne-a înfățișat-o: «Limba română de azi e însăși limba latină, la anul 1939, cu modificările ivite în cursul veacurilor, precum pielea de pe corpul nostru este tot pielea cu care ne-am născut, cu aceeași culoare și cu aceleași semne și alunițe ca în pruncie, deși toate celulele ei s-au împrospătat în curgerea timpului» (p. 183, din lucrarea citată)”.
    În sfârșit, un alt argument al semnalării cărții lui Emil Stoian în Viața medicală îl constituie și faptul că între numeroșii membri ai „Pușcăreștilor” din Bran și a ramurilor familiale colaterale se înscriu medici cu însemnătate iatroistorică, precum: Emil Pușcariu (1859–1928), profesor de histologie și embriologie la Iași și secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice, președinte al Societății de Medici și Naturaliști din Iași, preocupat de îmbunătățirea tratamentului pasteurian al rabiei, apreciat de Victor Babeș, cu merite ca unionist; prof.dr. Iosif I. Pușcariu (1889–1965), șef de clinică oftalmologică la Cluj, ulterior medic primar și director al Spitalului de ochi din Brașov; dr. Radu Pușcariu (1906–1978), fiul cărturarului Sextil Pușcariu, chirurg cu vastă experiență, care a lucrat și la spitalul „Inima Reginei din Bran”, înzestrat pentru muzică (pian, violoncel, membru al orchestrei medicilor din Brașov); dr.Valer V. Pușcariu (1918–1982), urolog, chirurg și oncolog (la Cluj și în mai multe spitale din București). Dar și existența altor membri înrudiți ai familiei, a altor medici brăneni proveniți din această localitate ori plecați și reveniți (despre care Emil Stoian a alcătuit în 2002 un dicționar „Portrete din Bran”), mulți dormindu-și somnul de veci în cimitirul din satul Șimon, ar justifica o atenție mai aplicată din partea istoricilor medicinei.
    Între purtătorii acestui nume patronimic s-a aflat și cunoscutul avocat Iosif Pușcariu (1835–1923), tatăl lui Sextil, fondator de gazete zonale, precum și autor al volumului „Povestiri de-ale lui Barbă-Albă”. „Povestirile” reprezintă una dintre variatele surse de documentare folosite în lucrarea sa de către Emil Stoian. Între alte izvoare cercetate pentru conturarea vieții și operei ilustrului filolog, autorul citește amintirile acestuia: „Călare pe două veacuri”, „Spița unui neam din Ardeal” și „Memorii” (toate apărute postum, în îngrijirea, de-a lungul anilor, a Magdalenei Vulpe, nepoată a savantului și fiica lingvistei Lia Pușcariu-Manoilescu), lucrări din care reproduce pasaje generoase în susținerea exegezei sale.
    „Sextil Pușcariu și Branul” limitează informațiile, altminteri comentate în detaliu, la originea brăneană, copilăria și anii tinereții acestui „Îndrăgostit de Bran” („Raiul de la Bran”), la afecțiunea pentru avocatul Iosif Pușcariu, tatăl său, pentru numeroasa familie și la activitățile din anii 1922–1925 la Națiunile Unite, ca reprezentant al României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală (Liga Națiunilor de la Geneva și în Comitetul Internațional de Lingvistică (1936, ca membru). Și, desigur, la emoționantul capitol numit „Ultima parte a vieții”, aceasta plină de umilințe și suferință fizică – servitudine răbdată însă cu stoicism. Răspunzând așadar titlului și urmând un plan probabil prestabilit, lucrarea nu este o biografie exhaustivă. Astfel, deși autorul menționează eliminarea dintre membrii Academiei a lui Sextil Pușcariu în 1948, alături de alte personalități ale științei și culturii, odată cu apariția Academiei Republicii Populare Române, nu arată și incriminarea subînțeleasă sau adusă lingvistului: aderarea la ideologia și opiniile susținute de unii intelectuali într-o anumită perioadă istorică, intelectuali precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica... ori regretabila și manifesta activitate prolegionară de la Berlin, unde, ca președinte, conducea Institutul român de lingvistică sau apropierea de Casa Regală (Principesa Ileana și Regina Maria), până după izgonirea Regelui Mihai și apariția Republicii și refuzul savantului de a se expatria.
    Nu sunt menționate atacurile într-un limbaj grobian din presa reperistă de după 1944, când, deși în vârstă și foarte bolnav i se cerea public arestarea. „Noul regim îl considera dușman și pericol pentru orânduirea ce se plămădea și de multe ori poliția a venit să-l aresteze”, scrie Emil Stoian, dar fără detalii asupra motivelor acestei hinghereli la care, în pofida vârstei și a sechelelor unui atac cerebral, savantul era supus. Sextil Pușcariu trece în lumea umbrelor la 5 mai 1948, în locuința sa din Bran. Va fi înmormântat la cimitirul de pe Groaveri (Brașov).
    Ulterior (iunie 1990), Sextil Pușcariu a fost reprimit cu drepturi depline în Academia Română, iar opera filologică i-a fost revalorificată și continuată. Cartea lui Emil Stoian închinată lui Sextil Pușcariu, unionistul, apărută în anul Centenarului, beneficiază de ilustrații de calitate, fotografii de la începutul secolului trecut, multe, probabil inedite, provenite din Muzeul Național Bran. Acestea îl înfățișează pe Sextil Pușcariu alături de colegi și prieteni scumpi, precum: Șt. O. Iosif, Octavian Goga, Virgil Cioflec, Lucia și dr. Valeriu Bologa, marele iatroistoric.
    În lucrare se citează paragrafe ample din însemnările lui Sextil Pușcariu despre Regina Maria, cu care s-a întâlnit adesea: „Maria era Regină, cu fiecare fibră a firii ei – frumoasă, maiestuoasă, înțeleaptă, capabilă să pună tot ce avea mai bun pentru strălucirea țării și binele țării pe care o stăpânea și pe care cred o și iubea. Nu ca o româncă, desigur, ci ca o domniță care se identifică cu țara-i adoptivă”. Inclusiv prin grija lui Emil Stoian, la Bran s-au dezvelit bustul în bronz al lui Sextil Pușcariu, iar pe clădirile care au aparținut unor brăneni de frunte s-au aplicat plăci comemorative.