Mulţi
melomani care, cândva, au avut prilejul să o asculte pe Marina Krilovici, la
începutul unei cariere internaţionale importante, s-au aflat zilele trecute în
sala Operei Naţionale Bucureşti, pentru a se reîntâlni cu soprana, care,
astfel, revenea pe scena debutului său artistic, din 1967. Era o seară specială,
prin care solista a fost aniversată – fie şi cu întârziere de câteva luni – la
împlinirea vârstei de 70 de ani, dar şi o noutate absolută, pentru că nu ştiu
ca până atunci să se fi programat, vreodată, un recital cu pian în sala mare a
teatrului. Cei care au vorbit au evocat momentul debutului, au menţionat câteva
repere din cariera sa, dar, cel puţin ciudat, nu au amintit şi faptul că, în
1991, Marina Krilovici a reapărut, după aproape un sfert de veac, într-un
spectacol cu Tosca la Opera bucureşteană,
în cadrul Festivalului „Enescu“…
Chiar
dacă se ştia că, de fapt, se retrăsese de multă vreme din activitatea solistică,
soprana a dovedit, într-un repertoriu eclectic (sau… mozaicat), că poate
parcurge cu acurateţe un întreg program, desigur, abordat cu multă precauţie,
cu o sonoritate „neutră“ în registrul mediu, doar cele câteva momente în acut
reamintind frumuseţea glasului său bogat şi strălucitor de altădată. Un alt
aspect demn de remarcat a fost alegerea unor arii din repertoriul destinat
mezzosopranelor (Werther, Carmen, Samson şi Dalila), întâmplător
sau nu din muzica franceză, oricum, „de linie“. Am apreciat fermitatea
sunetului, precizia intonaţională, dar aşteptam să regăsesc expresivitatea şi
temperamentul său proverbial în pagini care cereau senzualitate, insinuare şi
acel „ceva“ cuceritor. Surprinzător a fost şi faptul că nu am sesizat vreo
diferenţă stilistică şi interpretativă, deşi a alternat miniaturi din creaţia
germană, spaniolă, greacă, italiană sau românească, toate aduse, din păcate,
„la acelaşi numitor“ sub acest aspect. Cred că toţi am aşteptat ca acel recital
să fie o demonstraţie de mare artă, în primul rând ca ştiinţă a interpretării,
venind din partea unei soprane care a cântat în compania celor mai mari dirijori
şi solişti ai lumii. A fost însă o seară onestă, în limitele decente ale unei
evoluţii meritorii la o vârstă (pe care… nu o arată!), după foarte mulţi ani
departe de scenă. Şi, probabil, tocmai de aceea, a dorit ca recitalul să se
deruleze sub genericul „Arta, frumuseţea şi dragostea nu au vârstă“.
Dar Marina
Krilovici a susţinut, în zilele ce au urmat, şi un master-class, care, spre
deosebire de precedentul, la care nu au prea venit cursanţi, a atras peste 20
de participanţi, parte dintre ei apărând apoi într-un concert final, acompaniaţi
la pian de Lidia Butnariu sau Cezara Petrescu. Erau câţiva pe care îi ştiam din
apariţii diverse, dar am descoperit cu acel prilej glasuri cu un potenţial
uneori uimitor, de o calitate nativă excepţională, parte foarte tineri (16–19
ani), parte deja maturi, absolvenţi ai Universităţii de Muzică, dar în
realitate „neşcoliţi“, mulţi cântând doar pe baza datelor naturale generoase,
alţii având totuşi noţiuni de frazare, respiraţie, emisie etc. Desigur, în
câteva zile este imposibil ca un profesor – oricât de bun ar fi – să poată să
îi înveţe tot ce trebuie pentru a reuşi să parcurgă o partitură corect din
toate punctele de vedere, dar importantă a fost revelarea unor glasuri, care,
dacă ar fi puse la punct printr-o tehnică adecvată, ar face cinste şi mai ales
ar da strălucire scenei noastre lirice. Chiar şi la acest nivel incipient, s-au
dovedit infinit mai buni comparativ cu mulţi dintre cei promovaţi fără rost
(dar… cu motiv) în spectacolele ONB. De ce rămâne în corul Operei, de ani buni,
un tenor cu glasul pe care îl are Şerban Costache? De ce se pierde, cine ştie
pe unde, o soprană de calibrul Simonei Jidveanu? Ce se poate face cu o
mezzosoprană ca Georgiana Costea? Dar sunt soprane lirice sau de coloratură
extrem de promiţătoare, încă foarte tinere, care pot să devină cu adevărat
soliste de cotă, evident, cu condiţia să fie formate de… cine trebuie. M-a
bucurat să descopăr un asemenea potenţial vocal, m-am întristat să constat –
pentru a câta oară? – că glasuri superbe, uneori dublate de un instinct
artistic remarcabil, se pierd pentru că nu sunt îndrumate corect. Dar, chiar şi
aşa, cu câteva excepţii, ceea ce am ascultat în concertul tinerilor a depăşit
clar nivelul unor solişti cu care Opera Naţională colaborează constant, ba
chiar pe unii i-a şi angajat din varii motive. Dar asta e o altă discuţie… 
