...Şi ne-a adus-o foarte aproape (cât să întinzi
mâna şi să-i atingi umbra trecerii) într-o seară de duminică, pe scena
Teatrului Metropolis din Capitală, Claudia
Negroiu. De unde venea? Din care timp? Cum de-a ales cale spre sufletul
nostru (de care aproape şi uitasem cât ne este de românesc) tocmai cântecele
Mariei Tănase?
Conceput
ca o poveste – scenariul şi regia Mălina
Andrei – recitalul-remember realizat de Claudia Negroiu ne-a purtat prin crâşmuliţele
bucureştene din anii ’30 (din veacul devenit trecut), cu muşterii greoi, cu
mustaţa-n pahar şi furculiţa în mititei, cărora ea, Măria lui Tănase,
florar-legumicultor din livada cu duzi din Dealul Piscului, aproape de Parcul
Carol, le cânta de of şi inimă albastră, răscolindu-le drojdia gândului până la
înmiresmare de suflet. Am urmat-o pe Măria (iar Claudia Negroiu, care-i seamănă
grozav, îşi pusese şi catrinţă, şi ie, şi flori în coş de chivuţă nelipsită de
prin localurile unde cânta „măiastra“, se şi pieptănase cu cărare dreaptă şi părul
strâns în coroniţă) prin studiourile de înregistrare de la Columbia, prin
Stambul, pe la Parisul cel simandicos... Ne-a mai dus Măria (iartă-mă, Claudia
Negroiu, dar eu pe ea am văzut-o în seara aceea) prin America, la expoziţia
aceea de legendă unde s-a cântat româneşte şi s-au anulat distanţele dintre
firul ierbii şi zgârie-norii Lumii Noi când Măria a cântat şi de-o leliţă şi de
o lume cu Roosevelt.
Publicul,
generos şi vrăjit, a aplaudat după fiecare cântec pe care interpreta de pe scenă
l-a „adus“ la rampă. S-a simţit studiul atent al manierei de interpretare a
Mariei Tănase. Dar s-a simţit că era „studiu“. Memoria afectivă a celor care au
văzut-o pe Maria pe scenă, i-au sorbit fiecare silabă învăluită în fluidul
acela fără nume care era vocea Ei, păstrează în tiparele unice, irepetabile,
solitarele diamantine numite cântecele Mariei.
Recitalul
Claudiei Negroiu – probă de curaj pe care numai o mare iubire ţi-o poate
insufla. Asta s-a şi vrut: să nu uităm cumva de Maria. Ar fi ca şi cum am uita
de noi, cei cu rădăcini adânc fixate în solul românesc. Dar cum s-o uităm?
Poate doar de ne-am uita graiul. Şi nici atunci! Vocea ei, indiferent în ce
limbă ar fi cuvintele cântecului, ne-ar aduce „acasă“ de oriunde am fi. Pe Jii,
neicuţă, pe Jii, pe Olt, pe Mureş, pe Târnave, pe Dunăre, pe mare, pe ocean,
prin poieni, prin văi, pe la vii, toamna când începe mustul să cânte. În, cu,
despre noi. 
