Am revenit la Ateneu, unde stagiunea estivală
oferită de „Lanto Comunication“ şi Fundaţia „Prietenii muzicii – Serafim
Antropov“ a programat o altă orchestră de tineret din străinătate – de această
dată Wiener Jeunesse Orchester –,
propunând, cu Herbert Bock la pupitru, opusuri pretenţioase din creaţia unor
compozitori austrieci celebri sau chiar o partitură în primă audiţie, dificile şi
solicitante şi pentru ansamblurile cu experienţă. După sensibila Blumine de Mahler, parcursă cu acurateţe,
în tonuri discrete, poate în contururi mai puţin pregnante, cele patru cântece
pentru bariton Rose aus Asche de Wolfgang Sauseng (prezent în sală)
au revelat o scriitură interesantă, cumva în spiritul mahlerian şi, surprinzător,
amintind pregnant de monologul din Oedip-ul
enescian, demersul solistic rămânând prioritar în zona recitativului (să spunem
Sprechgesang), în registrul mediu, cu scurte izbucniri în acut, solistul
Dominik Köninger etalând un glas frumos, amplu, bine condus, cu dicţie excelentă,
siguranţă şi ştiinţă în rezolvarea unor asemenea lucrări. Orchestra l-a
acompaniat cu rigoare şi supleţe, construind o ţesătură densă şi expresivă
într-o relaţie echilibrată, aplauzele (din păcate „declanşate“ şi după fiecare
parte) răsplătind deopotrivă interpretarea reuşită şi partitura în sine, bine
scrisă, dar poate prea pretenţioasă pentru un public… de vară.
De altfel, întregul program a fost ales parcă
special pentru a pune în valoare capacitatea ansamblului de a aborda asemenea
lucrări de anvergură (nu doar ca amploare), pentru că după pauză am urmărit
Simfonia nr. 7 de Bruckner; dacă, iniţial, gestica dirijorului a fost extrem de
rezervată, poate chiar schematică, de această dată, mişcările sale au devenit
mai largi şi mai implicate, cerând nu doar intrări şi atacuri precise, ci şi
fraze generoase, accente şi elemente de expresie imperios necesare pentru a construi un asemenea edificiu
monumental, desfăşurat pe suprafeţe de largă respiraţie, ţesând o atmosferă
când gravă, când cu tentă luminoasă, permanent marcată însă de o anume stare apăsătoare,
pe care orchestra a transmis-o publicului, captat, mai bine de o oră, de
superba Simfonie. În ciuda faptului că instrumentiştii sunt foarte tineri, au
dovedit maturitate şi înţelegere reală a stilului atât de specific lui
Bruckner, aducând şi masivitate şi melancolie şi lirism sau tristeţe şi introspecţie
sau răbufniri (din nou) monumentale, dar fără excese.
O seară
frumoasă, densă în plan expresiv, surprinzând foarte plăcut prin calitatea
orchestrei, eficienţa dirijorului, curajul de a aborda asemenea opusuri (care,
dacă nu sunt menţinute permanent la intensitatea ideatică maximă, par nesfârşite),
aplauzele insistente ale spectatorilor fiind răsplătite cu două bisuri din cu
totul altă lume, dar tot vieneză, trecerea bruscă la spumoasa muzică de Strauss
rupând, poate, acea atmosferă creată anterior, foarte bine susţinută de altfel
de-a lungul întregului program. Dar probabil că oaspeţii au dorit să plecăm cu
un zâmbet la finalul concertului, demonstrând totodată că pot fi la fel de buni
şi eficienţi şi în zona mai lejeră, dar la fel de ofertantă.
Orchestra
a reeditat succesul şi la Sinaia, unde, în sala Cazinoului, a evoluat în cadrul
Festivalului „Enescu şi muzica lumii“ – o iniţiativă care merită toate laudele,
pentru că astfel tinerii interpreţi au avut prilejul să descopere frumuseţile
de pe Valea Prahovei, oraşul cândva regal, iar turiştii şi localnicii s-au
bucurat, la rândul lor, de întâlnirea cu marea muzică în versiunea unui
ansamblu tânăr, dar deja performant.