În spațiul virtual al informațiilor, unde atâtea circulă nestingherit, „misterul” liniilor din palme și „studiul” mâinii dintr-o anumită perspectivă, chiromanția adică, revin periodic. Această pseudoștiință ar fi prezis devenirea unor personalități și/sau destinul lor. Se citează exemplificator nume precum cel al dictatorului italian fascist Benito Mussolini, al scriitorului irlandez Oscar Wilde (legătura sa cu lordul Alfred Douglas și sfârșitul său în sărăcie), al actriței franceze Sarah Bernhardt (prezicerea accidentului soldat cu amputarea unui picior) sau moartea, la o anumită dată, a lui Edward al VII-lea, suveranul Regatului Unit al Marii Britanii etc. Chiromanți, mai mult ori mai puțin celebri, „citesc” și interpretează liniile carierei, sentimentelor, mariajelor, evaluează vârtejurile amprentelor digitale și caracterizează psihologic și profesional o persoană sau alta după forma mâinii. Mirarea cititorului față de aceste rânduri introductive – dacă s-a produs – a fost un demers intenționat, pentru a-i trezi interesul față de titlul poate nedumeritor al lucrării, Mâinile chirurgului. Într-adevăr, lucrarea astfel intitulată a deja consacratului „cvartet” de autori, Mircea Beuran, Benone Duțescu, Rodica Duțescu-
Zăvoianu și Sabina Duțescu-Zăvoianu, rămâne o scriere alcătuită după rigori științifice. Lucrarea nu este însă neapărat una medicală, ci mai degrabă una de informație iatroistorică, antropologică și culturală, de etică și filosofie a științei și, cred – fără a intenționa o cercetare bibliografică verificatoare –, unică în literatura autohtonă. Structura acestei frumoase cărți care (în spiritul versurilor argheziene) face cinste acelora care au scris-o respectă o succesiune didactică a capitolelor. Astfel, primul capitol, „Chirurgia și nobila ei denumire”, trimite cititorul în trecutul îndepărtat (milenii, secole), când prin ceea ce avea să se cheme chirurgie se înțelegea o activitate manuală în sfera „artei vindecării”, iar chirurgul, după cum l-a descris enciclopedistul roman Aulus Cornelius Celsus (sec. I, II, î.Hr.), era cel îndrituit să trateze anumite boli prin acte manuale (incizia abceselor, sutura plăgilor, pansarea ulcerelor, reducerea luxațiilor și a fracturilor). În „De rerum natura”, eruditul spaniol Isidor de Cartagena completează definiția, adăugând faptul că opera mâinilor vindecătoare va fi ajutată adesea de un instrument. Hipocrate a subliniat caracterul practic al chirurgiei („meșteșug al medicinei”) și a schițat „portretul” chirurgului care – în bună măsură, mi se pare valabil și în zilele noastre: „trebuie să fie tânăr sau aproape tânăr; mâna să-i fie sigură, statornică; să nu tremure niciodată. Mâna stângă să fie tot atât de abilă ca și cea dreaptă; vederea să-i fie pătrunzătoare; spiritul să fie îndemânatic și în același timp omenos, atât cât e necesar pentru a vindeca bolnavul” (citatul e preluat de autori din Texte alese „Despre medicină” din Celsus, lucrare care a beneficiat de un studiu al iatroistoricului C. Săndulescu, 1958). Sigur, bolnavul nu mai „strigă” (anestezicele au rezolvat problema), dar valabilă a rămas pe deplin ironica aserțiune cu privire la chirurgul care lucrează ca și cum „ar avea două mâini stângi” și taie mai mult decât trebuie. Regretabil este faptul că exemplele nu sunt chiar foarte rare...

    Continuându-și dezvoltarea, acest capitol introductiv se apropie de tema propriu-zisă a cărții – mâna chirurgului – și de exprimarea unor puncte de vedere asupra rolului acesteia: mâna, organ al cunoașterii, dar și „instrument” ce duce la îndeplinire comenzile – esențiale – ale creierului. Cu privire la perspectivele chirurgiei, din ce în ce mai mult susținute în demersurile sale de progresul tehnologic, autorii citează exemplificator pe cele schițate de Societatea Portugheză de Chirurgie : viitorul chirurgiei va fi cel al unei hiperspecializări, tehnologia va face și mai creator actul operator iar educația, pregătirea chirurgului, va fi mereu de actualitate.

    Capitolele următoare celui deja amintit au substanță mai ales iatroistorică. Ele vorbesc despre: trepanațiile craniene, bazele raționale ale practicii chirurgicale hipocratice, lungul parcurs al chirurgiei din Antichitate până în perioada Renașterii, informații culese de-a lungul anilor din pravile și cronici.  Istoria – se consemnează concluziv de către autori la finele unuia dintre aceste capitole – a dovedit că abilitatea operatorului este necesară, dar nu și suficientă. Progresele chirurgiei au fost posibile grație abilității manuale a chirurgului, dar actul chirurgical trebuie bazat pe cunoștințe clare de anatomie și fiziologie, iar acesta în contextul celor trei mari descoperiri succesive: anestezia, asepsia și mecanismul șocului operator. Următoarele capitole, precedate de pagini despre microchirurgie (prof. dr. Agrippa Ionescu și „replantarea mâini”) și despre primul transplant renal efectuat în România (prof. dr. Eugen Proca, 26 februarie 1980), sunt dedicate evaluării a cât mit și cât adevăr se regăsesc în afirmațiile despre virtuțile atribuite mâinii (altele decât ca organ efector al minții), cam ce ar putea spune pe baza observațiilor raționale psihologia despre mână, în speță cea a chirurgului, cât și despre relația: „mână - stres - sănătatea chirurgului”. Se discută despre grafologie (studiile dr. Andrei Athanasiu), despre valoarea amprentelor digitale în medicina legală (dezvoltarea dactiloscopiei la noi – prin lucrările clasice ale prof. dr. Mina Minovici, apoi cele ale prof. dr. Vladimir Beliș), despre chirurgia minim invazivă, apariția robotului chirurgical (da Vinci) și aplicațiile acestuia în chirurgia generală, ginecologie, chirurgia cardiacă, despre viitorul nanoroboților.

    Cu toate aceste cuceriri ale științei și tehnologiei – subliniază autorii acestei cărți – rămâne chirurgul cu mintea lui iscoditoare, care îi înțelege pe toți, iar mâna lui sacră continuă să despartă răul de bine. Vă recomand să petreceți un weekend în compania acestei lucrări, menționând și informația că Editura Academiei Române pregătește o suplimentare de tiraj.