Căutam ceva nemaivăzut. Nu ca valoare, că e
rară, ci în relaţie cu telecomanda. Am dat de un titlu promiţător: „Domnii
preferă proastele“, dar n-am văzut decât finalul, care era cam SF (în viaţa
reală există demonstraţii mult mai reuşite). Apoi am căzut pe canalele pentru vârstele
fragede şi foarte fragede, cu desene animate şi neanimate. Primul era un desen
lent. Viu colorat, dar adormit şi plin de enigme. Nu din acelea care te incită,
ci din acelea care te irită. Un elefant sărea coarda, de fapt, era elefantiţă
pentru că avea fustă cu volane. Dar mai sărea cineva coarda şi nu ghiceai din
ce specie făcea parte. Doar că purta, la fel, o rochiţă cu volane. Curând, avea
să se deschidă o carte mare şi un scrin din care săreau, la intervale, un soi
de carioci colorate. Ele voiau să-i înveţe pe copii literele a, b şi c. Dar o făceau
atât de plicticos că-ţi venea să uiţi imediat cele trei litere, dacă le ştiai.
După încăpăţânarea cu învăţatul literelor, a urmat încă una: „Construieşte-ţi
un peisaj“. Nu în curte sau în grădină, nici în farfurie – cum îşi fac
japonezii, grădini tradiţionale, când n-au niciun strop de pământ pe afară –
ci… pe calculator, cu copaci şi iarbă – stilizate – de pe internet. Lent şi fără
noimă. Dacă anterior mai puteam să cred că populaţia ţintă a canalului ar fi
formată, eventual, din preşcolari cu job de sugar, acum mi se pare că e vorba
de debili mintal (nu la copii mă refer însă).
Alt canal, cu nume care pare a fi made in China (Jim Jam). Aici, producătorii
sunt oarecum normali. Se întâmplă câte ceva cu sens, chiar dacă există şi
animale desenate care nu pot fi recunoscute întotdeauna sau nu sunt de pe
Terra. O pinguină arde prăjiturile, dar nu de tot. Se vor folosi la pom. Se
vorbeşte „pe repede înainte“ (canalul precedent era fără vorbe), deci nu se înţelege
nimic. Pinguinul-tată vorbeşte gros. Amenajează pomul afară. Copiii sunt poftiţi
în casa cu intrare de frigider (răcoritoare imagine la plus 35 de grade
Celsius, afară!) unde răsună „Stille nacht“ şi ei confecţionează cadouri pentru
părinţi: manşon pentru mama, papion pentru tata. Cam asta e învăţătura la care
ar trebui să ia aminte copiii, de mici: bucuraţi-vă părinţii!
Urmează o lecţie despre „mare şi mic“. Se
evidenţiază un urlător mic cu picioare supranumerare (6!). El urlă. Mare nu e
nimeni.
Apar din nou pinguinii. Care se joacă de-a
v-aţi ascunselea. Doi pui de pinguini şi unul de focă. Dar se vor plictisi şi
vor face ţurţurii să cânte. Sună frumos, a ţurţuri de sticlă.
În sfârşit, apare maimuţoiul Maimu – animaţie
– care-i învaţă pe copii să facă mişcare pentru sănătate, folosind o metodă
ingenioasă, pe laitmotivul „Maimu vede, Maimu face…“. Ce vede? Un leu – animaţie.
După fireştile spaime („Eşti leu? Sigur. Eşti sigur? Sunt sigur. Eşti sigur că
eşti sigur?“), „Umblăm ca leii!“. Copiii – reali – se plimbă „puternici şi mândrii
ca leii“, apoi dau din cap şi din coamă, ca leii, îşi arată dinţii şi rag ca
leii. Dansează dansul leului. „Maimu vede, Maimu face…“
Urmează o convingătoare lecţie despre
prevedere: Oswald găseşte o umbrelă galbenă cu buline roşii pe care nimeni, dar
absolut nimeni n-o vrea, din zecile de fiinţe intervievate. Motivul? Repetat
tot de zeci de ori: „Cui îi trebuie o umbrelă într-o zi cu soare?!“. Oswald nu
poate scăpa nicicum de umbrelă. Oriunde ar lăsa-o, ea vine înapoi. I-o aduc toţi
cei care repetă exasperant: „Cui îi trebuie o umbrelă într-o zi cu soare?!“.
Dar, evident, vine ploaia. Şi toată lumea se adăposteşte sub umbrela lui
Oswald, care nu e altceva decât un cap mare, albastru.
„Maimu vede, Maimu face, el cu toţi vrea să
se joace…“