Un studiu cinematic al depresiei, o reflecţie critică asupra
capitalismului, dar mai ales ilustrarea bătăliei unui erou improbabil împotriva
sorţilor potrivnici – cel mai nou film al fraţilor Dardenne, Două
zile, o noapte, are în centru
o femeie care luptă pentru a-şi păstra slujba. Nu e cel mai potent subiect, nu
e cea măreaţă miză, trebuie să o recunoaştem. Iar mijloacele folosite pentru
construirea poveştii sunt minimaliste. Şi totuşi, drama te va înduioşa, în
primul rând graţie momentelor de adevăr la care ajunge Marion Cotillard („La Vie en Rose“, „Rust and Bone“, „Inception“)
interpretând rolul principal.
Sandra munceşte la o fabrică belgiană care produce panouri solare.
După un concediu medical ceva mai lung, şefii îşi dau seama că se pot descurca şi
fără ea. Trebuie doar să împartă sarcinile ei între ceilalţi muncitori, care
vor lucra în plus câte trei ore pe săptămână. Colegii au de ales: pot vota ca
Sandra să se întoarcă la muncă sau ca fiecare dintre ei să primească un bonus
de 1.000 de euro.
După un prim scrutin în care majoritatea votează împotriva
Sandrei, directorul fabricii este de acord să organizeze un al doilea vot, de
această dată secret. Aici începe de fapt filmul. Aceasta este călătoria
eroinei: are un weekend să convingă 16 oameni să renunţe la primă şi să voteze
pentru ea. Stânjeneala, umilinţa, nedreptatea generalizată definesc poziţiile în
care sunt puşi aceşti oameni – atât Sandra, cât şi colegii ei. Acestea sunt
dimensiunile pe care le explorează Luc şi Jean-Pierre Dardenne în „Două zile, o
noapte“, care reflectă aproape ca un documentar frământările unor oameni sub
presiune, pentru care solidaritatea şi stabilitatea nu sunt valori mereu
compatibile.
Scenariul blamează în repetate rânduri capitalismul pentru
pragmatismul său crud. Eroii fraţilor Dardenne sunt cei care optează pentru
solidaritatea comunităţii. Totuşi, politicul face, în majoritatea filmului, un
pas în spate pentru a lăsa să iasă în faţă o luptă elementară, individuală. O însoţim
pe Sandra în fiecare vizită pe care o face, pe rând, colegilor săi, încercând să
salveze un salariu pe care se bazează familia ei. Şi odată cu ea, pătrundem
intruziv în lumea fiecăruia.
În parte, fiecare uşă la care bate ne-aminteşte de scenele din
filmele poliţiste când detectivii merg să intervieveze martori: stânjeneala,
reticenţa, detaliile vieţii cotidiene întrerupte, tonul adesea monoton al
Sandrei care pare să urmeze o procedură, rugăminţile ei, scuzele reluate. Pare
un protocol, dar unul mult mai încărcat emoţional decât lasă să se vadă
dialogurile cvasibanale, comune. Încercând să-şi convingă colegii mai receptivi
sau mai ostili, Sandra se repetă adesea, dar, paradoxal, a-i reauzi argumentele
nu devine enervant, ci accentuează şi mai mult disperarea situaţiei, creând
tensiune.
Eticheta de „realism social“ poate părea seacă, prăfuită, academică
pentru ceea ce fac, de fapt, fraţii Dardenne. Cei doi şi-au început cariera făcând
documentare în zona activismului social. Au făcut filme despre timpuri grele şi
alegeri imposibile, filme în care suferinţa umană era contrabalansată de
gesturi înduioşătoare de bunăvoinţă. Cel puţin din această perspectivă, cu „Două
zile, o noapte“ şi-au perfecţionat meşteşugul. O naraţiune umană, emoţionantă,
dar în acelaşi timp dinamică, având un ritm molcolm, dar niciodată redundant.
Fiecare confruntare pare un mic scurtmetraj în cadrul peliculei mari, trecem în
fugă prin 16 vieţi odată cu Sandra, de multe ori cu consecinţe imprevizibile. În
micul orăşel din Belgia e loc pentru toate: şi ce are
mai bun şi ce are mai rău
de oferit umanitatea.
Pentru mine însă, cheia filmului stă, timp de 95 de minute, la
Marion Cotillard. Nu îmi pot aminti pe cineva portretizând mai elegant sau mai
convingător depresia şi anxietatea într-o peliculă. Îi simţi prin ecran
vulnerabilitatea, ruşinea, dorinţa de-a rămâne acasă în pat, teama,
fragilitatea emoţională. Şi simţi nevoia să-i faci galerie.
Îi ţii pumnii să îşi găsească resurse să continue să lupte, nu atât
pentru vechea slujbă, cât pentru a-şi recăpăta încrederea. Privim cum forţa ei
renaşte tocmai din dizabilitatea cauzată de depresie şi acesta devine adevăratul
miracol al povestirii: mai întâi te ridici din pat, apoi mergi în lume şi îţi
porţi bătăliile.
Tragedia în miniatură a unei femei simple ia, în regia fraţilor
Dardenne, proporţiile unei lupte mitice. Ca şi cum într-un basm clasic am înlocui
cele trei probe prin care trebuie să treacă eroul cu: uşi încuiate, un vot
secret, un flacon de Xanax pe raftul din baie.
S-a spus multă vreme despre filmele lor că sunt genul de creaţii
pe care le admiri, dar nu le savurezi. De data asta însă, cu ajutorul lui
Marion Cotillard şi al unei eroine improbabile, fraţii Dardenne au arătat că ştiu
să facă filme şi pentru spectatorul de cinema, nu doar pentru criticul de
festival.
