Din fericire, China nu trebuie căutată pe
harta lumii, nici măcar de netrecuţii prin şcoală. Ştie de ea şi Luna, din
chiar locul ei menit din cer. De cunoscut însă, mai greu s-o putem face
dintr-odată. Din mici frânturi, din mari simboluri, reconstituim acest ocean
populat de oameni harnici, cărora nu numai că nimic din ce este omenesc nu le-a
rămas străin, dar au ştiut (şi ştiu) să adauge omenescului o uluitoare expresie
culturală, ale cărei tradiţii îşi află izvoarele în urmă cu peste cinci
milenii.
Arta poate fi o punte de comunicare
sufletească. O astfel de punte este şi expoziţia Noua fizionomie a artei
contemporane a Chinei, deschisă
la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, graţie colaborării acestuia cu
Ministerul Culturii din China, cu sprijinul susţinut al Ambasadei R. P. Chineze
în România.
Dacă Muzeul Naţional de Istorie a României găzduieşte
splendoarea numită „Comorile Chinei“ (despre care am relatat într-un număr
trecut), expoziţia de la MNAC întregeşte arcul peste timp al artei chineze.
Cele 60 de piese, semnate de 40 de artişti chinezi contemporani, din trei generaţii
de creatori de artă, dau măsura exactă a noilor concepţii de exprimare artistică
racordată la curentele moderne ale artei contemporane universale. Pictură în
ulei, sculptură, fotografie, postere, dispozitive, instalaţii, totul recreează
o spectaculoasă reprezentare a artei din China zilelor noastre. Expoziţia este
cea dintâi organizată de marea ţară a mătăsii şi a artei în Europa de Est,
simbol al prieteniei tradiţionale cu ţara noastră.
Despre exponate ar fi multe de spus:
fiecare-n parte este o filozofie redusă la esenţă. Un scaun de lemn (autor Shao
Fan) recreează din umbră şi lumină eternul Yin şi Yang ca formă a întregului
întru armonie. Nu mai puţin interesantă lucrarea lui Shi Jianmin, „Scaunul
iubirii“, cu acelaşi Yin şi Yang ca un chiot de lumină răsfrânt în oţelul-fulger.
Dar cea mai „grăitoare“ piesă din expoziţie
rămâne instalaţia video „My Sun“,
creată de Wang Gongxin. Este povestea unui popor ca o singură fiinţă
multiplicată la infinit, un popor care ştie că soarele are strălucire doar
pentru că omul, mărunta fiinţă gânditoare, îl aprinde (şi se luminează) cu
fiecare zi a trecerii sale din zorii dintâi până-n asfinţit. Metafora mâinilor
care iau din globul de pe cer lumina, spre a o purta pe calea de întuneric, până
când ochii – lumini pe un chip răvăşit de bătrâneţe – se sting spre a reaprinde
iar şi iar soarele, îşi are echivalent în poemul sorescian „Focul 
sacru“, scris
în urmă cu aproape 50 de ani: „Mai aruncaţi nişte vreascuri în soare,/Am auzit
c-o să se stingă/Peste câteva miliarde de ani/…Şi dacă nu mai sunt
vreascuri,/Aruncaţi în soare/câmpiile care ar fi putut foarte bine să fie păduri,/Munţii,
luna, cerul…//În orice caz,/mai aruncaţi ceva în el,/nişte vreascuri, nişte vieţi./Că,
uite, a şi început să pâlpâie/pe feţele noastre,/făcându-le frumoase şi
urâte,/făcându-le noapte şi zi/Făcându-le anotimpuri şi ani“.
Da, nimic mai uşor în strădania noastră de a
„aşterne punţi de comunicare sufletească“ decât să trecem cu ochii deschişi
printre minunile lumii însuşindu-ni-le şi adaptându-le sufletului nostru. Abia
atunci vom înţelege cu adevărat de ce suntem parte din lumina pe care chiar
trebuie s-o întreţinem cu „vreascurile“ acelea ca nişte vieţi, fără de care
Soarele s-ar stinge.
Cât despre frumoasa Venus din Milo, atenţie
la avertismentul pe care ni-l face artistul Cao Hui: „Don’t forget me!“ şi poate vom pricepe că viaţa rămâne singura,
adevărata poveste a luminii care ne este suflet când trupul nu-i decât vreasc.
Ajunge doar să vină un Fidias şi să transforme vreascul în lumină, ajunge un
Wang Gongxin să recreeze din umbră chipul luminii.
Expoziţia rămâne
deschisă până la 4 august 2013. Între timp, mai aruncaţi în soare nişte
vreascuri, fiindcă, uite, parcă prinde iar să pâlpâie. 
