Scriitorul
şi povestitorul ieşean Vasile Ilucă
a publicat a treizecea carte, romanul intitulat Caietul crâşmarului, cu o copertă potrivită temei, realizată
de autor şi o prefaţă concisă, vizând rădăcina lucrurilor, semnată de
scriitorul Vasile Filip.
Prozatorul
reînvie şi urmăreşte caractere puternice în împrejurări tulburi. Dumitru
Dinsus, personajul principal al romanului, are parte de încercări-limită:
concentrare, apoi frontul de est – în al Doilea Război Mondial, prizonier în
lagărele sovietice. Va evada şi odată ajuns acasă, se va confrunta cu noile
rânduieli, „impuse cu tancul şi revolverul“. A trecut prin toate cu demnitate.
A căutat să reziste şi noilor politruci, oameni de nimic, veniţi de aiurea,
care pentru un pumn de talanţi şi un căuş cu mălai îi trimiteau pe cei cu
dragoste de glie într-un altfel de iad: închisorile după model sovietic şi
Canalul. Dumitru Dinsus n-a vrut să se înscrie la colectivă şi a avut şi el
parte de astfel de „beneficii“. Arestat şi bătut, îşi va petrece ani buni de
viaţă la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Nevasta i-a murit de inimă rea, băiatul,
un strălucit elev de liceu la acea vreme, a fost dat afară din toate liceele şi
a ajuns să lucreze ca fierar-betonist pe şantierul hidrocentralei de la Bicaz.
Este un personaj reprezentativ pentru mulţi ţărani ai satelor româneşti, întorşi
cu bine de pe frontul de est şi sfârşind apoi cu familiile distruse.
Greu
de spus dacă aceşti români adevăraţi au fost sau nu supravieţuitori. Dârzenia şi
demnitatea lor în situaţii tulburi dau fiori celui care citeşte cartea, chiar
dacă nu a trăit în acele vremuri. Otrepele bolşevice şi cozile de topor de pe
la noi, adesea fără nicio legătură cu pământul şi istoria, vinituri fără niciun
Dumnezeu, făceau legile după bunul lor plac. N-aveau tată, n-aveau mamă. Cine
nu era cu ei era din start condamnat, era „duşman de clasă“.
De
ce Caietul crâşmarului? Abia la sfârşit
autorul ne va dezlega şi acest mister, ascuns tocmai în titlul volumului.
Dumitru Dinsus şi alţii ca el fuseseră înregistraţi cu un scris bolovănos şi
agramat în caietul ţinut de cârciumarul Bercu Idel, din sat. Un om de nimic,
recrutat de bolşevici şi ajutat să ţină cârciumă, îşi făcuse un caiet în care nota
spusele clienţilor. Şi unde să vorbească dacă nu la cârciumă?! La un pahar cu băutură
proastă, contrafăcută, sătenii îşi dădeau drumul la gură... îi înjurau pe
sovietici, pe activiştii de partid, pe Stalin. Urmările erau previzibile:
beciul Securităţii, bătăile şi apoi Canalul Dunăre-Marea Neagră sau alte
închisori ale patriei. Aşa cum se întâmplase printre alţii şi cu Dumitru
Dinsus, care scăpase de pe front, apoi din lagărul sovietic; odată lăsat la
vatră n-a mai putut să scape – nici el şi nici familia lui – de otrepele pripăşite
în România, fermenţi ticăloşiţi ai unei lumi, chipurile, progresiste.
Şi
n-ar fi aflat nimeni despre asta dacă, peste ani, Mitrel, băiatul lui Dumitru
Dinsus, exmatriculat din liceu deşi era foarte bun la învăţătură, nu ar fi fost
invitat când se întorsese şi el în sat, de colegul lui de liceu, codaşul
clasei, fiul lui Bercu Idel. Mitrel era fierar-betonist pe şantier, adică la
munca de jos, celălalt, continuându-şi nestingherit studiile, ajunsese între
timp profesor în sat. Dorinţa de a-l revedea afişată de progenitura
cârciumarului delator s-a dovedit a fi doar un pretext. Dincolo de „paharul cu
băutură“ din mâna duşmanului, se afla „cuţitul“: „Să aibă grijă şi să-şi ţină
gura!“. Că la o adică, ei – „urmaşii delatorilor din anii ’50“ – vor şti unde şi
cum să „pună o vorbă“. Ameninţare subtilă, nici măcar exprimată direct. Cât a
adus din beci băutura ca să-şi „cinstească“ oaspetele, fiul cârciumarului
delator – exponentul noilor generaţii de vinituri călare pe grumazul românilor
– lăsase, chipurile, „un caiet slinos, folosit peste măsură, uitat pe o
canapea“. De acolo, cât a lipsit fostul lui coleg, a aflat şi Mitrel cauza
arestării tatălui său şi motivul pentru care el nu şi-a putut continua studiile: „Az zăcii spt. 47 acealaş dunitru din sus
o zâs cî tovu stalen esti ceal mai mari cremenal şî o râs cu tăţ...“
Intelectuali
de marcă au fost duşi la canal sau omorâţi prin închisorile comuniste de trimişi
sau expulzaţi ai sovieticilor, nici măcar ruşi adevăraţi, ajutaţi de lepădături
autohtone, care au pus osul la nenorocirea neamului românesc. Elevi din cei mai
buni erau eliminaţi din licee, din facultăţi şi trimişi în cel mai bun caz la o
şcoală profesională sau pe şantiere, cum se întâmplă şi cu băiatul personajului
principal din roman. Tatăl lui, om care îşi păstrase coloana vertebrală, a
ajuns la canal. Cine-l turnase? Crâşmarul. Cei care au trăit în celelalte
vremuri ştiu ce fel de oameni erau ajutaţi să-şi facă o crâşmă, loc unde băuturile
proaste dezlegau gurile şi din aproape în aproape se recrutau şi clienţii
închisorilor şi lagărelor de muncă organizate după model sovietic. Cealaltă
latură a fenomenului, o vedem acum, târziu, este că o pleiadă întreagă de minţi
strălucite au ajuns atunci acolo unde se lucra cu adevărat, pe şantiere şi în
agricultură. Pleava viniturilor şi ticăloşilor ridicaţi sus au lăsat loc pentru
cei „grei”, bine dotaţi, la temelia societăţii, mulţi dintre ei, la oi sau la
coada vacii. N-a fost o fericire. Chiar autorul a trăit asemenea situaţii. „Mă întâlneam
peste ani, îmi povesteşe el, cu foşti colegi de clasă, cei mai slabi: erau
profesori, ingineri, doctori... în funcţii importante: directori, secretari de
partid. Eu, deşi fusesem în şcoală printre cei mai buni, eram un nimeni. De
multe ori, îmi venea să trec pe partea cealaltă a străzii...“
Şi câţi din copiii oamenilor cu vază altădată n-au
trecut prin astfel de momente? Dar cine şi cum să-i audă? Cine să-i cunoască?
Cine şi cum să mai pună în valoare acest tezaur de demnitate şi dragoste de ţară?
Vremurile tulburi de după al Doilea Război au deschis o prăpastie mereu mai
mare între cei „de sus“, politicieni de carton şi paie, manipulaţi de unii şi
de alţii, şi cei „de jos“, care, îngroşând „talpa ţării“ şi alimentând de
acolo, din umbră, cu alte zbateri şi chinuri, speranţa, ne pot asigura
viitorul. Că aşa stau lucrurile ne-o demonstrează şi cu acest roman, şi mai
ales cu acesta (în seria celor deja publicate) scriitorul Vasile Ilucă. Şi el a
fost unul din cei „întorşi din drum“ care, trecând de la o şcoală profesională
la alta, muncind zeci de ani în anonimat, abia după ce s-a pensionat a ajuns să-şi
împlinească menirea scriind o pilduitoare poveste despre rosturile cele
profunde ale vieţii şi, oarecum neaşteptat, despre rosturile literaturii. 
