Zgomotele insuportabile în urechi (tinitus) i-au creat multe probleme, printre care și de comunicare. Spunea că „aude, dar nu înțelege”. Nu auzea sunetele înalte, iar strigătele erau intolerabile.

Folosea o baghetă pe care o ținea între dinți și o sprijinea pe cutia de rezonanță a pianului, un fel de pâlnie introdusă în urechea cea mai apropiată de muzicienii pe care îi dirija, sau unul din cele patru aparate auditive create special pentru el de J. N. Maelzel, descoperitorul metronomului. Neputând identifica sursa surdității și negăsind tratament, a solicitat, prin testament, să i se facă o autopsie pentru a veni în sprijinul generațiilor viitoare.

La 49 de ani după moartea sa, în 1876, Sir John Paget a descris boala Paget, afecțiunea care a cauzat, cel mai probabil, surditatea compozitorului. Debutează mai rar la tineri, e mai frecventă la bărbați, se asociază cu îngroșări și vascularizație anormală la nivelul oaselor, creșterea diametrelor cutiei craniene, frunte și bărbie proeminentă, tinitus, surditate prin compresia nervului acustic și otoscleroză, cefalee. Ludwig van Beethoven avea toate aceste semne și simptome.

Din studii medicale ulterioare s-a concluzionat că muzicianul a suferit de depresie și anxietate, probabil reactive la surditate, izolându-se și consumând cantități mari de vin și punch, ceea ce ar fi condus la o intoxicație cu plumb (oxidul de plumb fiind folosit pentru a îndulci și a împrospăta vinul ieftin acrit). Tinitusul și colicile abdominale l-au condus uneori la idei suicidare, dar arta l-a salvat, iar el și-a transpus suferința în muzică.

A dezvoltat ciroză, probabil etanolică, complicată cu ascită, evacuată prin patru paracenteze și apoi suprainfectată, soldată cu peritonită bacteriană și insuficiență multiplă de organe, ceea ce i-a cauzat decesul. Examinarea necroptică a mai identificat pancreatită cronică, litiază renală și biliară, nervii acustico-vestibulari foarte atrofiați, arterele acustice dilatate, trompa lui Eustachio foarte îngroșată și îngustată în porțiunea dinspre os. Cicatricile faciale au fost produse de varicelă.

A luptat cu surditatea, despre care spunea că i-a afectat cea mai importantă parte a corpului, și a învins-o, compunând multe lucrări valoroase în perioada în care era surd. Printre acestea se numără și Simfonia a IX-a, pe care a încheiat-o cu „Oda Bucuriei”, deși era depresiv și îngrijorat de viitorul său artistic.

A dorit să dirijeze personal prima reprezentație, pe 7 mai 1824, și, fiind cu spatele la public, nu a putut auzi explozia de bucurie de la final, uralele și cele cinci salve de aplauze (până atunci, doar familia regală era salutată cu trei salve de aplauze!). Caroline Unger, o solistă prezentă pe scenă, l-a întors cu fața spre public și astfel a putut vedea entuziasmul celor prezenți și pălăriile aruncate în aer în semn de apreciere.

Ovaționau un geniu!