Deşi
suntem în iulie, unele teatre n-au tras cortina.
„Pentru
acest spectacol de teatru m-am inspirat dintr-un film unde se spune povestea
unei echipe de filmare, care încearcă să facă o peliculă de succes cu minimum
de resurse, care devine repede un dezastru mai mult comic decât tragic. Spectacolul
relatează despre ce se întâmplă înaintea începerii unei filmări şi mai ales se
petrece în minţile şi sufletele actorilor, echipei tehnice şi a regizorului“ –declară, pe site-ul Teatrului Odeon, Peter Kerek, regizorul spectacolului Linişte, sărut, acţiune şi autorul
scenariului actual, după scenariul filmului american Living in oblivion*. Deci un scenariu după un alt scenariu!
Am
fost în vechea sală, unde a funcţionat pe vremuri „Teatrul nostru“, condus de
Dina Cocea, redată circuitului teatral de Primăria Capitalei, şi am văzut o
echipă de talentaţi actori, Pavel Bartoş (regizorul din spectacol), Elvira
Deatcu (Claudia, actriţă), Gelu Niţu (nea Vali), Irina Mazanitis (Mama),
Alexandru Papadopol (operator), Paula Niculiţă sau Alina Berzunţeanu (asistent
regizor), nu ştiu care a jucat, Marius Damian (un sunetist), Ioan Batinaş (un
recuziter) care s-au agitat, au alergat continuu pe distanţă de peste 50 de
metri, cât are sala transformată în scenă, au transpirat, s-au târât, au ţipat
disperaţi, au plâns amar, au monologat (câteodată Pavel Bartoş crezându-se
chiar Hamlet, sau având interogaţii hamletiene), fiecare actor participând şi
străduindu-se din răsputeri să dea naştere în final unui… moft! Talentaţi, cu
haz, cu poftă de joc, manevrând uneori improvizaţia la maximum, ei au reuşit,
până la urmă, să smulgă câteva zâmbete unor spectatori naivi, avizi să ştie, să
afle ce se poate petrece pe un platou de filmare, cu preţul unor strădanii care
meritau o soartă mai bună. Spectatorii au aflat că o actriţă se zăpăceşte şi
uită replica (de şase ori) pe parcursul a 30 de minute. Altă actriţă (Mama)
întrerupe de mai multe ori filmarea în urma unor crize de incomprehensibilitate
privitoare la rol, aducându-l pe regizorul din scenariul filmului într-o stare
de isterie vecină cu colapsul. Un actor „de prestigiu“ (interpretat excelent,
cu aplomb de Gelu Niţu) vrea să-şi impună modul cum trebuie realizată secvenţa
de dragoste dintre el şi actriţa Claudia: în niciun caz printr-o apropiere
normală, care i se pare libidinoasă din cale afară, ci numai printr-o acuplare
gen salto-mortale, aducându-l pe acelaşi regizor în al noulea cer de… furie,
dându-i peste cap filmarea. Există şi o scenă tensionată, plină de adevăr, când
vedeta masculină (nea Vali, alias Gelu Niţu) îl acuză pe regizorul filmului că
e cel mai prost regizor şi alta, evident neadevărată, când acelaşi actor jură că
nu va mai juca niciodată în telenovele.
Ce
veselă, strălucitoare şi plină de prosperitate e viaţa actorilor în scenariul
dlui Peter Kerek, care nu ştie, sau a uitat, sau nu vrea să ţină seama ce
salarii mici (de mizerie) au actorii în majoritatea teatrelor din ţară, care
duc o luptă surdă cu autorităţile ca să supravieţuiască la Piatra Neamţ, Ploieşti,
Constanţa, Târgovişte, obligaţi de viaţă să joace în telenovele!
Dar în
timp ce priveam „emoţionantele“ şi „abisalele“ peripeţii ale echipei de
filmare, de pe cele două ecrane mari care împodobesc scena (care or fi costat
ceva bani) din acest spectacol, prin minte mi se derulau, ca într-un film documentar,
subiecte, imagini, replici, scene şi personaje din piese româneşti de bună
calitate, scrise de autori în viaţă, unele vizionate de mine, în cadrul
Cenaclului dramaturgilor, altele citite (tot de mine), altele premiate la
concursurile iniţiate de UNITER sau Teatrul de Comedie, dar care n-au avut încă
şansa de a ajunge pe scena unui teatru, şi din cauza acestor spectacole
realizate după scenarii ale unor filme americane (teatrul Metropolis are şi el
o producţie de acest gen intitulată „Tom şi Jerry“, lansată de curând cu mare
tam-tam) şi sunt convins că procedeul va invada mai toate scenele teatrelor din
Bucureşti şi din ţară, pentru că nimic nu se transmite mai rapid decât laurii
unui succes facil.
„Ah,
ce minunat e să faci amor pe ploaie“ şi „Poftă bună canibali“ de Radu
Iftimovici, „Dl deputat general“ şi „Vreau nebunie altfel înnebunesc“ de C.
Turturică (premiată de Teatrul de Comedie), „Învăţăturile lui Zaharia
Trahanache către fiul său Zăhărel“ şi „Ceva cu tăiţei“ (premiată de Teatrul de
Comedie) de Marilena Dumitrescu, „Ultimul pact” de Oana Maria Cajal (premiată
de UNITER), „Nostalgicii călători“ de Liviu Lucaci (premiată de UNITER),
„Stalin şi Matroana“ şi „Şi dacă sfârşitul ar fi fost altfel“ de Florin
Iordache, „Bani de dus, bani de-ntors“ şi „Amanta mortului“ de Puşi Dinulescu,
„Şarpele boa“ şi „Nuntă cu miliardar“ de Dinu Grigorescu, „Dl Monaigne sau cura
de ape minerale“ de D. R. Popescu, „Moartea vine pe tocuri înalte” de Mona
Radu, „Tânăra italiancă“ de dr. Jules Botea Cohn, „Mircea Şeptilici sau ultimele
zile din viaţa unui artist“ şi „Dosarul curvelor“ ale subsemnatului (lista ar
putea continua) sunt doar câteva din titlurile pieselor unor autori români care
aşteaptă de ani de zile ca directorii de teatru să catadicsească să le citească
sau să ia act de existenţa lor.
La
final am aplaudat şi eu, împreună cu publicul generos, care a înţeles să răsplătească
munca entuziastă a actorilor, demnă de o cauză mai bună. Nu e vina lor, şi-au făcut
doar datoria faţă de meseria pe care şi-au ales-o şi căreia i-au închinat toată
viaţa. Vina pentru că asemenea mofturi au pătruns pe scenă e a directorilor
acestor instituţii, cu teama lor de a nu avea dificultăţi cu potentaţii zilei
dacă o piesă românească ar conţine aluzii la actualele guvernări… Cu ani în urmă,
„Curve de lux“ de R. Iftimovici, o piesă vitriolantă despre realităţile
postrevoluţionare, a fost scoasă din repertoriu de la teatrul din Tg. Mureş, de
celebrul interpret a lui Ciprian Porumbescu, ajuns în ipostază de director, iar
la Bucureşti, toţi directorii de teatru au fugit de piesă ca dracul de tămâie,
obligând în cele din urmă autorul să realizeze spectacolul cu fonduri personale
(cu o echipă entuziastă, în cap cu Iurie Darie, în care mă aflam şi eu).
Aproape
de un an aşteaptă C. Turturică (autorul piesei „Comedie Roşie“) răspuns de la
echipa managerială a Teatrului Naţional referitor la o piesă a sa. O jumătate
de an am aşteptat eu răspuns despre piesa mea „Dosarul Curvelor sau Paula şi Teodor“ (un episod
sentimental din viaţa lui Teodor Mazilu), răspuns care mi-a fost refuzat în
scris, cu pretextul că Teatrul Naţional e ocupat cu refacerea şi reconstrucţia
(Violeta Popa). Ca şi cum secretarii literari ai teatrului ar pune cărămizi şi
mortar cu mistria! La fel, directorul artistic al Teatrului „C. Tănase“ (Vasile
Murariu), speriat ca un iepuraş de unele aluzii la realitate din piesa mea
„Alo, alo, salvarea“, mi-a spus că n-au actori să joace piesa. Se poate crede că
un teatru n-are actori? Sau dânsul reduce teatrul la apariţiile cuplului V.
Murariu – Nae Lăzărescu? „Altă piesă n-aveţi?“ m-a întrebat, aruncând priviri
speriate în jur, ca pe vremea împuşcatului, când, desigur, nu era director. Am
încercat să vorbesc cu directorul Teatrului Metropolis, căruia i-am dat o piesă
fără să o însoţesc cu nimic, de peste o jumătate de an, el comportându-se ca
„El fugitivo“. I-am dat directoarei teatrului care a realizat excelentul moft
„Linişte, sărut, acţiune“ o piesă despre chiar o colegă a ei, Paula Chiuaru
(publicată în revista „Drama“ de eminentul istoric de teatru Mircea Ghiţulescu),
dar după un an şi jumătate mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că n-a citit-o,
pentru că… nu poate citi piese de teatru! Oare ce se poate spune despre o
directoare de teatru care nu poate citi piese de teatru? Mi-a trebuit o lună de
zile să conving secretariatul Teatrului Bulandra să pună pe site-ul teatrului
numărul de telefon la care poate fi găsit directorul sau secretara, nu
portarul.
Dau
exemple despre ce mi s-a întâmplat mie, pentru că am informaţii că şi ceilalţi
deramaturgi români au păţit la fel… E adevărat, în unele teatre se joacă şi
câteva piese româneşti, foarte slabe, în care nu pătrunde nimic din realitatea
socială (nu le mai numesc pentru că nu vreau să-mi mai fac alţi duşmani faţă de
câţi am la activ).
De ce
nu se mai joacă piese româneşti? Nu se mai scriu piese bune, care să reflecte
realitatea? Se scriu, dar sunt ţinute în sertare sau aruncate la coş. Locul lor
este luat de asemenea producţii uşurele, cât de cât amuzante, dar care nu supără
pe nimeni, iar directorii de teatru pot dormi liniştiţi, încasându-şi salariile
de manageri. Unde au dispărut directorii de altădată, care se luptau cu
faimoasa cenzură ceauşistă, gestionând spectacole ca „Gluga pe ochi“,
„Revizorul“ (la „Bulandra”), „Nu ucideţi caii verzi“ (Teatrul Naţional Cluj),
„Concurs de frumuseţe“ (Teatrul de Comedie)?
*oblivion = uitare.