Prin anii ’90 ai veacului din urmă, Muzeul Național de Artă al
României începea să dea semne că ar vrea să aducă „acasă“ niște artiști din
neamul nostru ignorați de prea de multă vreme, oameni care-și luaseră lumea-n
cap din felurite pricini și care prin talentul lor s-au impus în lumea artelor
fără frontiere.
Un astfel de artist a fost sculptorița Irina Codreanu, elevă a
lui Brâncuși în Parisul acela sofisticat de după Primul Război Mondial, mereu
prezentă în atelierul din Impasse Ronsin unde fierbea ceaunul de mămăligă pe
plita de fontă. Meșterul își cioplea coloane dintr-un insațiabil dor de infinit
ori își șlefuia îndelung Măiastrele sale spre a face spațiile să cânte sub
ochii de cer ai Domnișoarei Pogany. Tot pe acolo Amedeo Modigliani încerca să
schimbe penelul pe daltă, fascinat de geniul românului din Gorj. Irina Codreanu
învăța piatra să devină himeră, metalul să se unduiască în trup de fecioară,
lemnul să cânte. Erik Satie cânta la vioară, Marcel Mihalovici ținea hangul,
iar Lizica Codreanu – neastâmpărat spiriduș, dansa printre lucrări ale Magului,
unele abia începute, altele complet finisate, cu care se mândresc astăzi mari
muzee de pe toate continentele.
Despre surorile Codreanu am auzit vorbindu-se pentru prima oară
în locuința din strada Sf. Constantin – un adevărat muzeu de artă – a
pictorului-sculptor-poet-colecționar de artă Dragoș Morărescu, nepotul lor.
Acesta tocmai aduna material (scrisori, fotografii, mărturii ale unor mari
artiști – muzicieni, coregrafi, cronicari, plasticieni) pentru o monografie –
„Lizica Codreanu și avangarda pariziană“, lucrare ce avea să fie publicată în
2002.
La Paris, cercetătoarea Doina Lemny de la Muzeul de Artă Modernă
„Georges Pompidou“, cea care s-a ocupat de inventarierea moștenirii Brâncuși,
avea să descopere printre fotografiile realizate de marele artist și pe cele
care o surprindeau pe Lizica Codreanu – o dansatoare neîncadrabilă în canoanele
dansului clasic – înveșmântată în costume de scenă geometrizate, reprezentând
personaje din Commedia dell’Arte, costume purtând toate semnătura lui Brâncuși.
Această adevărată Colombină/Pierrot era, potrivit spuselor
Soniei Delaunay, o „eliberatoare a imaginației care se elibera pe ea însăși
prin dans“. Plecase din România la vârsta de 17 ani după ce urmase la București
ceva studii de pictură și coregrafie. Sora ei, Irina, era deja în capitala
Franței, făcând serioase studii de sculptură sub atenta îndrumare a Magului de
la Hobița.
Când s-a trezit cu Lizica la ea, împuindu-i capul cu proiectele
ei de revoluționare a dansului, primul gând al Irinei a fost s-o prezinte Idei
Rubinstein, cea căreia Maurice Ravel i-a compus celebrul „Bolero“ doar
urmărindu-i mișcările prin care încerca ea să-i sugereze compozitorului o
muzică în măsură să „țină pasul“ cu ritmul ei nestăvilit.
După câteva repetiții cu trupa Idei Rubinstein, mica pasăre măiastră
deghizată în Pierrot a refuzat „colivia“ aurită dar prea strâmtă pentru aripile
ei nevăzute. Aflase și ea despre acel „La umbra marilor copaci nu crește nimic“
al nu mai puțin mândrului sculptor gorjean care refuzase propunerea lui Rodin
de a-l adăuga „armatei“ lui de ucenici. Lizica vrea să-și creeze singură
dansul, Erik Satie compune pentru ea muzică, Jean Cocteau îi schițează
portretul prins din mișcări și atitudini, Tristan Tzara îi „traduce“ mișcările
în vers. Delaunay compune pentru ea „Gymnopediile“ pe care la rândul ei le
„interpretează“ prin diverse teatre și cafenele pariziene după ce le va fi
repetat de câte ori a considerat că era nevoie în chiar atelierul Meșterului
care-i desena costumele și care nu pregeta să se prindă în dansul ei cu mișcări
de urs (Delaunay dixit!) ieșit din catedrala de sub munte de la Polovragi, spre
amuzamentul lui Erik Satie care mărturisea fermecat: „Ce-mi mai rămâne de făcut
decât să cer naționalitate română!“.
Frecventând cu grație și dezinvoltură cercurile avangardei
pariziene, Lizica Codreanu devine o adevărată revelație în lumea dansului.
Cochetează și cu cinematografia, interpretând rolul lui Pierrot din filmul „Le
P’tit Parigot“ realizat de Le Somptier.
La împlinirea unui sfert de secol din viața care avea să-i fie
bogată în ani (1901–1993), Lizica Codreanu dispare din lumea pariziană de
dragul unui jurnalist – Jean Fontenoy – cu care pleacă în China. Devine mamă și
cunoaște micul infern al unei căsnicii în care „Făt-Frumosul“ ei „poza“ foarte
convingător în expert în alcooluri, degustător fervent de ierburi și prafuri de
iad, făcătoare de paradisuri artificiale, consumator de femeiuști ușurele,
bref, o licheluță.
Cei câțiva ani petrecuți în China îi prilejuiesc însă Lizucăi
noastre minuțioase și aprofundate studii ale dansului din acea parte de lume:
India, China, Japonia. Revine la Paris fără Jean Fontenoy, rămas în
paradisul-iad care-i devenise existența. Ca să-și poată întreține copilul,
înființează prima școală de Hata Yoga, în cadrul căreia creează programe de
mișcare – dans – repaos, adaptate fiecărui cursant în parte în funcție de
mobilitatea sau lipsa de mobilitate a acestuia. Combină aici dans clasic,
gimnastică suedeză, acupunctură, gestică egipteană, dansuri țigănești. Veneau
la școala ei cu frecvență regulată Coco Chanel, Jean Cocteau, Eliazar Lotar,
Olivia de Havilland, Tristan Tzara, ducele și ducesa de Winsdor etc.
Drept e că Brâncuși nu prea avea timp să facă pe mumia
egipteană, în schimb Lizica ajungea frecvent în atelierul lui când i se făcea
dor de un borș de urzici cu mămăligă, de o ședință foto, urmând cu sfințenie ca
model indicațiile Maestrului fotograf, îmbrăcată în costumația aleasă/creată de
el, realizată în atelierele de modă ale genialei croitorese Coco Chanel. Una
din aceste realizări fotografice brâncușiene, reprezentând-o pe Lizica Codreanu
în costum de Pierrot, a fost cotată de curând la casa de licitații Sotheby’s cu
cea mai mare sumă din toate timpurile oferită vreodată pentru o fotografie.
Lizica Codreanu, dansatoarea avangardistă, care a trecut ca un
meteor (i se spunea și Fulgerul!) prin lumea pariziană interbelică, a plecat
din lumea la 92 de ani, iar pământul Orașului-Lumină a primit-o, recunoscându-i
spiritul cu lumină însemnat.
Nu pot uita cu câtă bucurie vorbea despre ea nepotul său de la
București, Dragoș Morărescu. Mi se părea că o văd aievea (doar privindu-i
fotografiile) și că undeva, în văzduhul în care se vor fi mutat „les voix
chères qui se sont tues“, răsună hohotul de râs al lui Brâncuși printre
acordurile de vioară ale lui Marcel Mihalovici, Erik Satie, străfulgerate de
mișcările originalei dansatoare–spiriduș–Șeherazadă–gheișă–Colombină–Pierrot,
care a fascinat protipendada intelectuală și artistică a Franței.