Într-una
din multiplele sale scrisori către Olga Kniper-Cehova, Cehov afirma că „Livada
de vișini” este o comedie, în ciuda faptului că mai toți interpreții au văzut
în piesa sa o dramă. David Doiashvili, regizorul spectacolului de la Teatrul
Național, s-a străduit să ducă la îndeplinire acest gând al autorului.
Paradoxal, spectacolul său mustește de zeci de drame, care ies la suprafață
atunci când el se așteaptă mai puțin. Mai toate personajele poartă în ele drama
unor neîndepliniri.
Tema
centrală a piesei ar putea fi neputința viscerală a unor categorii de oameni de
a acționa conform intereselor și aspirațiilor lor. Ranevskaia tânjește după
tandrețe, dar mai ales după dragostea iubitului de la Paris. Lopahin este
devorat dramatic de pofta de îmbogățire, nemaivăzând și nemaisimțind nimic
altceva. Varia este secată sufletește de dragostea neîmpărtășită pentru
Lopahin. Epihodov, ghinionist de marcă, e înnebunit de iubirea pe care i-o poartă
Dunașei, care, la rândul ei, îl iubește cu disperare pe Iașa, cel care o
părăsește fără remușcări, dar și el poartă în suflet neliniștea de a fi părăsit
de stăpâna sa. Gaev, Firs, Pișcik și Charlotta Ivanovna poartă în ei drama
îmbătrânirii și neadaptării la noile condiții de viață. Ei realizează dureros
că nu au aflat până la urmă de ce s-au născut și de ce au trăit până la
vârstele respective.
Cel
mai dramatic destin este cel al studentului întârziat Trofimov, în gura căruia
autorul a pus un necruțător rechizitoriu al societății în care trăia, tăiat la
timpul respectiv, bineînțeles, de cenzura vremii: „Ați fost stăpâni peste
suflete vii și asta v-a stricat într-atât pe toți, toți care au trăit înainte
și trăiesc și acum încât nici mama d-tale, nici d-ta, nici unchiul d-tale nu
băgați de seamă că trăiți pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora
pe care nici nu-i lăsați măcar să vă intre în casă”. El va participa în mod
sigur la revoluția care va veni și, probabil ulterior, va fi devorat de ea. Ca
și în celelalte spectacole ale regizorului („Lear”, „Visul unei nopți de
vară”), actorii se pliază excelent pe intențiile regizorului, alcătuind ceea ce
se numește în mod obișnuit, o trupă extrem de omogenă fără compartimente mai
slabe.
Dacă
transformarea Charlotei Ivanovna într-un transexual se poate cataloga ca un
obol adus modei actuale, multe alte întâmplări din spectacol – cum ar fi, de
exemplu, leșinul Ranevskăi, sau autodezbrăcarea lui Lopahin, din ultima scenă
cu Varia – nedumeresc profund publicul. Un gest neașteptat este și în finalul
piesei, când toți interpreții, în frunte cu Ranevskaia, se reped să hăcuiască
cei câțiva pomi aflați în scenă. Acest moment creează un fel de paranoia
colectivă.
De
la decorul cu totul și cu totul special (patru pereți translucizi, care vor să
dea impresia că formează marele conac al Ranevskăi și al lui Gaev), până la
relațiile uneori neașteptate dintre personaje, dorința regizorului de a realiza
propria „livadă de vișini”, este ușor de observat. De multe ori festivalurile
trăiesc prin asemenea experiențe spectacologice, care sunt vânate și comentate
de critici, dar de multe ori și gustate sau respinse de public. Dincolo de
aceste neînțelegeri teoretice, regizorul și mai ales interpreții au prezentat
un spectacol surprinzător atât prin prospețimea și acuratețea interpretărilor
sale, cât și prin noutatea imaginilor. Din dorința de a apropia spectatorii,
regizorul rus Lev Dodin a adus decorul (mobila de pe scenă) în sală,
transformând-o într-o imensă sufragerie. În comparație cu acest regizor, David
Doiashvili a procedat exact invers, alegând să aducă publicul în inima scenei.
Apreciind
multe din „inovațiile” regizorului, în mintea spectatorilor rămân totuși câteva
întrebări simple. Nu era mai bine ca spectacolul să aibă la fiecare
reprezentație 900 de spectatori? Nu era mai bine ca scena reprezentației să fie
adusă mai aproape de spectator? Ce s-a câștigat prin translarea pe scenă a 300
de spectatori maximum?
