Una dintre primele provocări ale vieţii este
să învăţăm cuvinte, să le pronunţăm corect, să putem mai apoi forma fraze care
să ne ajute la satisfacerea nevoilor primare şi apoi să reuşim să exprimăm,
încetul cu încetul, sentimente din ce în ce mai complexe şi idei abstracte.
Omenirea a avut la început doar cuvântul vorbit şi a transmis poveşti şi
experienţe numai prin viu grai, în jurul focului. A venit însă şi momentul în
care cuvântul a început să dăinuiască, dăltuit în piatră sau pictat pe papirus.
Şi de atunci încolo tot mai des s-a născut dorinţa oamenilor de a scrie, de a
imagina istorii sau de a lăsa posterităţii experienţa de viaţă trăită, pentru
a-i face şi pe alţii să gândească, să viseze, să îndrăznească să-şi imagineze
lucruri pe care mai apoi să le şi înfăptuiască.
O civilizaţie pentru care cuvântul scris s-a
aflat întotdeauna la loc de cinste este cea franceză. Cu mari gânditori şi
filosofi, istorici, poeţi, dramaturgi şi romancieri, Franţa este şi astăzi
locul unde sunt mulţi cei care au ales scrisul ca profesiune de credinţă, ca
modalitate de exprimare, de a împărtăşi cu ceilalţi poveşti, gânduri, istorii
sau propriile experienţe. Sunt cei care ne fac să putem cunoaşte alte vremuri,
cu oameni şi mentalităţi diferite, alte culturi, alte realităţi, care în final
ne fac mai compleţi şi mai sensibili la tot ceea ce ne înconjoară.
Şi pentru că societatea a înţeles de mult să
îi recompenseze într-un fel pe aceşti creatori, Franţa este şi ţara în care
există cele mai multe premii literare. Unele doar cu impact local, altele în
schimb cunoscute şi recunoscute pe plan internaţional. Din această ultimă
categorie face parte şi prestigiosul Premiu Goncourt, care de 110 ani recunoaşte
meritele scriitorilor, alegându-l în fiecare toamnă pe cel care a reuşit să pună
în cuvinte „cea mai bună şi mai plină de imaginaţie lucrare în proză a anului“.
Între cei care de-a lungul timpului au fost onoraţi cu un Prix Goncourt regăsim
nume mari ale literaturii franceze (Marcel Proust, André Malraux sau Simone de
Beauvoir sunt doar câteva exemple), dar şi pe compatriotul nostru Vintilă
Horia, cel mult prea denigrat de autorităţile comuniste ale vremii.
Povestea a început cu fraţii Jules şi Edmond
de Goncourt, care adunau în jurul lor cele mai reprezentative figuri literare
din a doua jumătate a secolului XIX de la Paris. Cel din urmă a dispus în
testamentul său, al cărui executor a fost Alphonse Daudet, crearea unei societăţi
literare pentru oferirea unui premiu unei lucrări apărute pe parcursul unui an.
Această societate, reunită pentru prima dată în anul 1900, a devenit „academie“
pentru a sublinia opoziţia cu mult mai rigida Academie Franceză, care nu a
recunoscut în epocă nume de rezonanţă precum Balzac, Flaubert, Zola, Maupassant
sau Baudelaire. În stilul tipic franţuzesc, adunările Academiei nu puteau avea loc
decât într-o cafenea, acolo unde membrii să-şi poată da frâu liber ideilor, să
se lanseze în dezbateri şi polemici. După închiderea Café de Paris, care îi găzduise în primii unsprezece ani de existenţă,
cei zece juraţi şi-au mutat, din 1914, reuniunile la restaurantul Drouant, în
inima Parisului, frecventat de însuşi Edmond de Goncourt în ultimii ani ai vieţii
sale.
Membrii Academiei Goncourt sunt aleşi pe viaţă
şi numai decesul unuia permite accesul unui alt scriitor în acest grup
exclusivist. Intrarea în Academie se face prin consensul membrilor rămaşi, care
trebuie să se pună de acord şi să invite noul membru, pentru a ocupa la masă
locul lăsat liber de predecesorul său. Cât despre Premiul Goncourt, în fiecare
toamnă se face o selecţie din romanele trimise de editori, iar în luna
septembrie se face publică prima listă. După voturi succesive, la începutul lui
noiembrie, se decide câştigătorul pentru anul în curs. Premiul este simbolic,
în valoare de numai zece euro, dar prestigiul de care se bucură cel căruia i se
atribuie compensează din plin modestia sumei.
Dincolo de Prix Goncourt, Academia mai oferă
o serie de alte premii, numite iniţial burse, prevalându-se de îndemnul postum
al lui Edmond de Goncourt de a încuraja tinerii scriitori: Premiul Goncourt
pentru poezie, decernat pentru întreaga carieră, Premiul Goncourt pentru roman
de debut, Premiul Goncourt pentru nuvelă şi Premiul Goncourt pentru biografie.
În plus, din dorinţa de a promova literatura franceză în rândul tinerilor,
precum şi dincolo de graniţele ţării, au fost iniţiate o serie de alegeri
paralele, întâi printre liceenii francezi, şi apoi printre tinerii studenţi la
facultăţile de franceză din Polonia, Serbia şi Liban.
Anul acesta, pentru prima dată, prin
mijlocirea Institutului Francez din Bucureşti, sub patronajul instituţiei
organizatoare, celebra Academie Goncourt, publicul din România a avut ocazia să
cunoască lista Goncourt în luna septembrie şi să facă propria alegere a unui
potenţial câştigător din cele 15 romane propuse. Şi pentru că o asemenea
decizie nu se putea lua prin plebiscit, ca reprezentanţi au fost aleşi studenţi
la facultăţile de literatură şi civilizaţie franceză de la şase universităţi
din ţara noastră: Bucureşti, Craiova, Timişoara, Sibiu, Cluj şi Iaşi. Scopul
acestui premiu este, dincolo de încurajarea colaborării între universităţi la
nivel instituţional şi între studenţi în plan individual, şi pregătirea şi
familiarizarea acestor tineri cu literatura franceză contemporană, pentru a-i
forma să fie critici ai acestei literaturi şi a putea să deschidă şi altora
gustul pentru marii autori care se exprimă astăzi în limba franceză.
Deliberarea pentru stabilirea câştigătorului
a avut loc în aceeaşi manieră ca la Paris, adică la un restaurant, iar tinerii
participanţi la vot au fost însoţiţi şi sfătuiţi de Gabriela Adameşteanu, preşedinta
de onoare a alegerii româneşti a listei Goncourt, precum şi de oaspeţi din Franţa:
Paule Constant, câştigătoare a premiului Goncourt şi de anul acesta membră în
Academie, François Weyergans, de asemenea câştigător şi membru al Academiei
Franceze, şi Marie-Catherine Vacher, editor. În timpul şederii lor la Bucureşti,
cei trei au susţinut la Institutul Francez şi o conferinţă de presă, ocazie cu
care şi-au împărtăşit impresiile şi convingerile legate de literatură, de ceea
ce înseamnă să scrii, să citeşti, să apreciezi creaţiile altora, să primeşti
sau să oferi premii, să descoperi talentul şi să îl susţii, uneori chiar
împotriva curentului. A fost ca un omagiu adus scriitorilor, o pătrundere în
universul intim al unora dintre cei pe care de obicei îi ştim numai prin
operele lor şi care ne-au dezvăluit că cititul şi scrisul nu sunt
incompatibile, că şi scriitorii citesc, iar atunci când dau de o poveste de
calitate, aceasta îi stimulează, îi inspiră şi îi poate motiva pentru propriile
creaţii literare.
Deşi premiul Goncourt 2013 a mers către
Pierre Lemaître şi romanul său „Au revoir
là-haut“, alegerea românească (similară celei din Liban şi celei a
liceenilor francezi) s-a făcut în favoarea jurnalistului Sorj Chalandon, care
relatează în „Le quatrième mur“ o
parte din experienţele trăite ca reporter de război în Liban. Acesta a sosit la
Bucureşti şi a primit premiul în ultima zi a Târgului Gaudeamus, în cadrul
evenimentelor organizate de GADIF (Grupul ambasadelor, delegaţiilor şi instituţiilor
francofone), anul acesta partener privilegiat al Târgului. În acest fel, prin
iniţiativa Institutului Francez şi a Academiei Goncourt, nu se face decât o
reiterare şi o consolidare a strânselor relaţii pe care România le-a avut
dintotdeauna cu literatura franceză şi cu spiritul francofoniei.
