Scenaristul
american Justin Zackham a scris, în 1999, o listă cu ceea ce ar fi vrut să facă
înainte să moară, pe care a intitulat-o „Justinʼs list of things to do before
he kicks the bucket“. Expresia din finalul titlului înseamnă a muri, fiind o
interpretare a felului în care erau sacrificate animalele, legate de o bârnă pe
care o loveau cu picioarele, în zbaterea dinainte morții. Lista lui Justin a
stat câțiva ani pe perete, până în momentul în care s-a hotărât să o folosească
pentru a scrie scenariul filmului The bucket list, apărut în 2007.
Povestea
este a doi pacienți bolnavi de cancer, interpretați de Morgan Freeman, alias
Carter Chambers, și Jack Nicholson, alias Edward Cole, un mecanic și un
milionar, internați în aceeași cameră a spitalului aflat în proprietatea celui
din urmă. Timpul petrecut împreună și faptul că amândoi află că mai au de trăit
cel mult un an, i-a determinat să se ajute reciproc și să lege o prietenie
neobișnuită. Pe vremea liceului, Carter primise de la profesorul său o listă cu
lucruri de făcut pentru a-l îndemna să‑și atingă țelul, numită „The bucket
list“. Cei doi bolnavi, cu personalități, vieți și resurse materiale complet
diferite, unul sărac dar integru și iubit de soție și familie, celălalt bogat,
egoist și singur, înconjurat doar de străini, formulează și pun în aplicare o
listă cu lucruri pe care vor să le facă înainte de a muri. Astfel, se tatuează,
fac skydiving și safari, vizitează piramidele, Marele zid chinezesc,
orașul Hong Kong ș.a. După un timp însă, Carter realizează că cel mai de preț
lucru este iubirea, căldura din sânul familiei și decide să întrerupă aventura,
în final murind înconjurat de cei dragi. Edward reușește să învingă un timp
boala, ceea ce îi va da răgazul de a relua relațiile cu fiica sa și de a-și
cunoaște nepotul. După moartea lui Edward, urna cu cenușa celor doi a fost
depusă pe muntele Everest, acolo unde Carter dorise să fie înmormântat pentru a
fi mai aproape de Dumnezeu și a se bucura de priveliște, iar Edward pentru că
acest lucru era interzis.
Filmul
aduce în prim-plan frustările, disperarea și furia cu care se confruntă adulții
în vârstă, spitalizați și fără speranță de vindecare. Pelicula este o pledoarie
pentru prietenia fără prejudecăți, care nu cunoaște granițe, dar și pentru
schimbarea mentalității în așteptarea morții. Titlul acestei tragi-comedii s-a
implementat adânc în memoria colectivă, iar întocmirea unei astfel de liste a
devenit cea mai populară formă de centralizare a ideilor imaginare sau de
îndeplinit, pentru cei fără speranță ori pentru cei care aspiră la un lucru, au
nevoie de un fir conducător în viață, de o perspectivă, vor să se
autodepășească sau își propun să realizeze ceva cu orice preț.
A avea
o astfel de listă a devenit la îndemâna oricui, găsindu-se chiar sub formă de aplicație.
Pentru cei aflați în funcții de conducere, de la președintele statului la cel
mai obișnuit manager, este o necesitate, devenind un instrument de lucru
indispensabil tehnocraților.
Sistemul
medical românesc, atins de cel puțin două forme de cancer, ineficiența
managerială și corupția, se pare că nu mai are mult de trăit dacă va continua
să funcționeze în forma actuală. Din ce în ce mai multe voci susțin că trebuie
efectuate schimbări profunde, fără a se fi făcut planuri concrete, ci doar
declarații de circumstanță. Pentru a reforma sistemul medical, intențiile și
planurile actualului ministru al sănătății și al guvernanților nu au fost bine
exprimate sau suficient înțelese. De aceea, pentru a le veni în ajutor, propun
o listă a priorităților, inspirate de vox populi: formarea unei echipe
ministeriale din experți adevărați, tehnocrați care să nu se dea în lături în a
propune inclusiv schimbări ale legilor după care funcționează sistemul medical,
fără a reinventa roata; stabilirea unui plan de studii și de culegere a datelor
din sistemul sanitar, comunități, alături de organizațiile profesionale, pentru
că numai așa se poate face un plan, se pot stabili nevoile (programe de
prevenție); mărirea procentului din PIB alocat sănătății la minimum 7%, concomitent
cu folosirea transparentă a fondurilor strânse de la asigurați ori alte surse;
instruirea (sau importul) unui contingent de manageri performanți;
implementarea unor programe de educație medicală inițială și continuă, pentru
actualii și viitorii profesioniști, la nivel de calitate comparabil cu cel
occidental; alcătuirea unor protocoale și standarde naționale, regionale, pe
specialități, interdisciplinare; stabilirea normelor și indicilor de calitate a
actului medical, la toate nivelurile, dar și controlul aplicării lor;
transformarea asistenței medicale primare în apărătorul sistemului și plata
medicilor de familie pentru acordarea serviciilor; mărirea salariilor
specialiștilor din sectorul public, concomitent cu plata în funcție de
performanță, specialitate; campanii de educație a populației, de la „regim de
viață sănătos“ la „când sunăm la salvare?“ și „când ne ducem la medic?“, dar
mai ales „la care medic?“; desființarea rețelelor paralele de asistență
medicală; reorganizarea și (semi)privatizarea caselor de asigurări de sănătate;
combaterea corupției, nu doar prin mijloace punitive, dar și prin educația
populației și profesioniștilor. Și lista poate continua.
Această
listă ar trebui adresată nu doar guvernului și ministerului sănătății, dar și
partenerilor în procesul de reformă a sistemului: organizațiile profesionale,
de pacienți, casele de asigurări, alte instituții de profil ș.a. Dacă anul
viitor s-ar putea face demersuri cel puțin pentru aplicarea câtorva dintre
punctele de pe listă și asigurarea continuității lor în următorul guvern,
actualul ministru și guvern de tehnocrați se pot retrage „să moară“ cu
conștiința împăcată. Dacă nu, sistemul se va stinge în liniște și fără vreo
perspectivă de schimbare pentru anii ce vor urma.
