Cartea cu titlul Cronica ale(r)gătorului, este
profund ambiguă: 66 de editoriale adunate de Nicolae Iliescu în
coperţile unui volum au devenit eseuri. Unele din ele – sărbători ale
spiritului. Am chiar convingerea că pentru diferite mentalităţi şi tipuri umane
de cititori, aceste eseuri-sărbători sunt mereu altele. Am parcurs cu multă
plăcere acest volum cam prea solicitant pentru cei dinaintea optzeciştilor, cei
atât de sprinţari la minte, având însă marea bucurie de a simţi în permanenţă
că citesc un premiant în clasele şcolare şi la olimpiadele elevilor.
Altminteri, autorul este un erudit, de formaţie filolog, foarte inteligent,
care, ca şi mine şi alţi scriitori care n-am urmat studii de filosofie, ne
apropiem de această ştiinţă a ştiinţelor prin culoarul pe care ni-l asigură
istoria. Rog filosofii să nu strâmbe din nas, ca acei cântăreţi de operă pe
care întâmplarea îi aduce în situaţia de a da mâna cu niscai cântăreţi de
operetă. Drumul spre filosofie prin istorie mi se pare mai organic decât cel
direct, prin care poţi scăpa din vedere o grămadă de conjuncturi care te pot
face, dacă nu mai deştept, în orice caz mai înţelept.
Deşi Nicolae Iliescu s-a realizat după decembrie 1989, în
condiţiile unei anumite libertăţi de gândire şi de exprimare, atitudinea lui
faţă de toată impostura şi necinstea, în general, instaurată la ea acasă în
România după această dată, îl constrâng pe editorialistul-eseist să adopte o
atitudine critic-incisivă împotriva majorităţii achiziţiilor civilizaţiei
româneşti postdecembriste: „Traducem tot. Implementăm pe zi ce trece. Antamăm.
Anvizajăm. E de-a dreptul ebluisant! Dintr-o relaţie de tip sintactic am dat în
turbăciunea uneia de tip semantic. Fiecare dintre noi se crede centrul
universului. Chiar şi în sânul partidelor – deocamdată grupuri mecanice
instinctuale – interesele se afirmă cu putere, atomizându-le mai devreme sau
mai târziu“. Ne putem bucura că, iată, cineva, acest autor, le spune verde în
faţă impostorilor adevărul, îi pune la punct.
Din alte editoriale aflăm lucruri noi, pe care nu le ştiam
înainte. Extrem de rar, necesitatea susţinerii unor puncte de vedere stârneşte
câte o afirmaţie hazardată, ca aceasta: „Când te înscrii la maraton nu-ţi
propui să ieşi pe locul 243, ci pe primul“. Adevărul este că orice alergător de
maraton, în funcţie de cât anume s-a antrenat şi s-a pregătit în general, nu-şi
propune un anumit loc în clasament, ci, mai ales, un anumit timp: trei ore şi
jumătate, patru ore, trei ore, trei ore şi un sfert etc. La multe astfel de
competiţii avem peste 5.000 de participanţi, dintre care aproape 10%
abandonează. E greu de crezut că toţi vor să ocupe primul loc. Aşa ceva se
întâmplă mai degrabă acolo unde nu prea e nevoie de un antrenament prealabil.
Alergătorii de maraton sunt, majoritatea, pricepuţi în domeniu, chiar dacă nu
sunt suficient de talentaţi, antrenaţi sau la vârsta optimă.
O anumită înflăcărare în discurs conferă autorului mai ales o
anumită strălucire, forţă emoţională contaminantă, în măsură să-i facă pe cei
mai placizi să renunţe la indiferenţa lor în faţa dezastrului cultural şi moral
naţional.
Despre fotbal autorul afirmă cu îndreptăţire că este „singurul
domeniu de activitate unde exportul a depăşit importul. Am aflat ce ştiam
demult: suntem zmei numai în satul nostru, suntem ieftini, oarecum talentaţi,
dar şi prost crescuţi“. Critica situaţiei culturale din România atinge frecvent
intensitatea pamfletului, domeniul de activitate al autorului fiind cel ale
cărui neîmpliniri îl dor cel mai tare: „figuri dărăpănate îşi epilează tuleiele
inteligenţei lor oloage; totul, o dioramă neplăcută igrasioasă şi necultivată,
fredonând sentimente cusute cu aţă albă“.
Erudiţia lui Nicolae Iliescu nu are în vedere doar texte
subtile, greu accesibile din istorici sau gânditori antici sau mai puţin
cunoscuţi, ci şi vorbe de spirit ale unor personalităţi politice. Iată, de
exemplu, un citat din De Gaulle: „Este foarte dificil să guvernezi peste o ţară
unde sunt aproape patru sute de feluri de brânză“. Din Epictet, o remarcă de
bun simţ: „Când eşti asupra chefului nu îndruga vrute şi nevrute ca să-ţi
dovedeşti cultura şi educaţia, căci îţi arăţi amărăciunea bolnavă din tine...
După Varron, numărul comesenilor trebuie să nu fie mai mic de trei, dar nici
mai mare de nouă... Dar destul cu vorba. Să trecem la vorbe”.
Există în această carte o sumedenie de afirmaţii cu valoare de
aforisme, aparţinând autorului, care dau o savoare deosebită lecturii. Iată mai
multe exemple: „Libertatea înseamnă înţelegerea evenimenelor.“; „O carte este
un prag de visare.“; „În mintea fiecărui român există un nume care-ţi întrerupe
gândurile şi te face să te ridici de pe scaun. Apropos de acest nume
(Eminescu): el funcţionează pentru noi ca un cod etic, nescris...“; „orice
mijloc de comunicare în masă manipulează“; „Cred că istoria este o ştiinţă
despre om şi despre trecutul uman. Astăzi istoria devine pe zi ce trece o
disciplină care se referă la fiziologia şi patologia conceptelor, a
mentalităţilor şi a ideilor.“
Frecvent, Nicolae Iliescu devine moralist, practică un stil
pedagogic, e îngrijorat de evidente şi de încă posibile rătăciri ale acelora
care, printr-un joc al hazardului, au în cadrul societăţii româneşti o
importanţă mai mare decât ar merita. Îngrijorarea lui creşte spre sfârşitul
cărţii, unde nu mai execută impostura, ci încearcă să dreagă lucrurile. El
afirmă că scriitorul, ca şi jurnalistul, scrie pentru el şi pentru limba
maternă. „Important e să ai conştiinţa că vrei să faci bine acest lucru. Şi că
nu vei reuşi niciodată, în ochii tăi.“ Totuşi, ierarhia există, dar „toate
clasamentele din lume au ceva fals în ele“. Autorul ajunge să se mărturisească,
renunţă la imprecaţii şi pamflet.
Nicolae Iliescu consideră Evanghelia după Matei drept cea mai
frumoasă carte de poezie a lumii şi îşi explică opţiunea, citând capitolul al
cincisprezecelea, aliniatul 8 şi 9, unde Hristos zice: „Norodul acesta se
apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe
de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci
omeneşti“.
