Cei
mai mulţi dintre voi aveţi pe birou acea fotografie. Poate fi zâmbetul celor
doi copii blonzi cu ochi albaştri care se joacă fericiţi pe plajă. Primul
concert de vioară al fiului vostru. Profilul dimineţii când a rostit prima oară
„mama“ sau „tata“. Dacă obiectivul ar focaliza imaginea terifiantă a unui nou-născut
abandonat şi salvat de echipa de intervenţie dintr-o conductă de evacuare, v-aţi
întoarce privirea? Nimeni nu a spus că viaţa e dreaptă, iar societatea în care
trăim o confirmă. Aceeaşi societate, sub masca ipocriziei, incriminează avortul
în numele principiilor etice, iar pe de altă parte, închide ochii, de multe
ori, în faţa abuzurilor comise asupra copiilor. Până la urmă, realitatea
prezentului nu este decât o reactualizare a tabuurilor unor epoci îndepărtate
ai căror prizonieri continuăm să fim în pofida interpretărilor conferite de
modernitate vechilor simboluri.
O
nouă întâlnire a Atelierului interuniversitar şi multidisciplinar de filosofie şi
antropologie medicală aduce în prim-plan „fantasmele materne între fiction şi
non-fiction“, subiect abordat într-o manieră inedită de Mihaela Ursa-Pop (lector la Departamentul de literatură comparată,
Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca). Prezentarea a
reuşit să capteze atenţia auditoriului nu doar prin prisma conţinutului, ci şi
prin cea a umorului autentic ce a acompaniat prelegerea, concepută ca pretext
de dezbatere pe tema posibilităţilor de reprezentare a maternităţii în
imaginarul de tip ficţional şi deopotrivă ştiinţific. Scopul investigării acestor
reprezentări are o relevanţă antropologică
evidentă: felul în care un anumit regim ficţional sau ştiinţific codifică în
imagini maternitatea, traduce în ce măsură acesteia i se acordă valoare pozitivă
sau negativă, semnalează zonele de criză conceptuală şi poate constitui un
indicator important în stabilirea politicilor sociale şi comunitare.
Metafora-fantasmă
a maternităţii se conturează cel mai adesea ca o împlinire a destinului
individual al femeii, ca o comunicare
directă cu principiul creator divin al lumii,
atribuindu-i simbolic o forţă vitală superioară care ar putea induce bărbatului
resentimente la adresa fertilităţii. La polul opus, percepţia maternităţii
poate îmbrăca aspectul deprecierii de sine, sarcina fiind interpretată ca o
injurie la adresa propriului corp ori ca obstacol în calea afirmării
profesionale. Această scindare fantasmatică, de care depinde acceptarea sau
evitarea conceperii unui copil, atrage după sine o atitudine ambivalentă a
femeii însărcinate vizavi de statutul de mamă: sentimente de bine, linişte
interioară, împlinire atunci când maternitatea este privită ca „promisiune a
vieţii“ sau, din contră, stări de anxietate acompaniate de simptome somatice
atunci când maternitatea semnifică, în virtutea unei corespondenţe analogice,
„pierderea propriei vieţi“. O ambiguitate similară poate fi resimţită sub
aspectul altor două fantasme contradictorii: naşterea unui „erou“ sau aducerea
pe lume a unui „rebut social“, a unui „monstru“, cea din urmă asociată ideii
adulterului în contextul cultural al secolelor trecute. În parte, literatura de
specialitate a alimentat miturile din cultura populară, oferind perspective
pesimiste asupra sarcinii şi maternităţii, identificate ca potenţiale stări de
„boală“. Menirea textului cuprins în diversele tratate era mai degrabă aceea de
a avertiza publicul feminin asupra riscurilor ereditare şi mai puţin de a
surprinde aspectele referitoare la importanţa legăturii afective dintre mamă şi
produsul de concepţie.
Noţiunea
de maternitate în sine conţine o mare încărcătură
de tensiune simbolică, este nevoie de „doi“ pentru a concepe un copil pe cale
naturală, dar unul singur îi dă naştere, eveniment de natură să întreţină
angoasa legată deopotrivă de participarea tatălui şi de „reuşita“ mamei. O
elaborare fantasmatică invocând imaginea tatălui care dă naştere (un tată-mamă) se corelează cu apărarea
principiului patern în contextul unui
imaginat deficit de prezenţă a contribuţiei masculine la procreaţie, mai exact
la naştere. Încercarea de a păstra autoritatea tatălui in absentia e justificată imaginar.(S. Freud) Femeia este percepută ca ameninţătoare prin
prisma naşterii (imaginea mamei virilizate), pentru că l-ar putea înlătura astfel pe bărbat (strict simbolic) de la misterul actului procreativ.Transferul misterului procreaţiei asupra
bărbatului are rolul de a anihila potenţialul ei „periculos“ prin aşezarea sub
controlul patern. Când blamat, când divinizat, „eternul feminin“ nu a
reprezentat nicicând un concept stabil, ci a trezit mereu sentimente contradictorii.
Credinţa mea este că va continua să o facă atâta timp cât ne vom gândi la yin şi yang altfel decât în termeni de complementaritate.
Utilizarea
metodelor contraceptive şi legalizarea avortului au creat un cadru favorabil
„maternităţii controlate“ promovate de curentele feministe, în timp ce
modernizarea tehnicilor de inseminare artificială sau fertilizare in vitro (rezultatul ştiinţific al
unei împliniri fantasmatice precise) a contribuit la reliefarea unui model
familial particular. Şansa familiei monoparentale de a se impune în detrimentul
parteneriatului clasic devine acum una reală. Cel care semnalează auditoriului
ideea că omenirea avansează spre o epocă „postumană“ este Ştefan Maftei (lector
la Departamentul de filosofie, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca), atrăgând atenţia asupra a două
scenarii posibile ce par să monopolizeze scena ştiinţifică a lumii moderne. Detaşarea maternităţii de corp şi cea a
sexualităţii de fecunditate ar
putea fi premisele unei noi etape din evoluţia rasei umane. Un viitor obscur
sub semnul îndepărtării de divinitate.
Las în urmă
Atelierul de filosofie şi deschid uşa interzisă a laboratorului. Încerc să-mi
imaginez sufletul captiv, 21 de grame privind dincolo de pereţii transparenţi
ai unei eprubete. Cândva au fost două celule pe care un savant le-a apropiat în
timpul programului de lucru şi aşa a început… călătoria. Fără trupuri îmbrăţişate,
fără dragoste, fără pasiune. Ce fel de om se va naşte? 
