O dramă cu accente noir, ciudată, bizară, dar bine
construită.
Noul film al lui Pedro Almodóvar are o intensitate care te consumă pe măsură ce
povestea se derulează, te poartă în prezentul controlat al excentricului
chirurg plastic Robert Ledgard, dar şi în trecutul său întunecat. „E o poveste
despre supravieţuire în condiţii extreme, povestea omenirii, în fond. M-am gândit
la mitul lui Frankenstein, dar mai ales la mitul titanilor şi al lui Prometeu“,
mărturisea Almodóvar. Unul dintre cele mai răvăşitoare şi surprinzătoare filme,
în care binecunoscutul regizor spaniol explorează pelicula fină dintre percepţia
de suprafaţă a individului şi sufletul acestuia, radiografiază labirintul
identităţii umane într-o manieră aparte. Lasă la o parte explozia culorilor cu
care ne obişnuise în filmele precedente şi recurge la varianta austeră, totul
fiind cufundat într-un alb septic. Puţini regizori ştiu să utilizeze culorile
cu măsură, spre a transmite ceva. Roşul este una dintre culori, iar Almodóvar
este singurul care ştie să îl valorifice aşa cum se cuvine. Atunci când recurge
la culoare, totul se traduce prin pasiune, viaţă, forţă, dragoste – fără niciun
alt sens
ascuns ori deplasat. Culorile lui Almodóvar deschid/traduc o întreagă
lume de sensuri.
Chirurgul Robert Ledgard, interpretat în
stil noir de Antonio Banderas, merge
pe o linie precisă, experimentează una dintre cele mai îndrăzneţe tehnici de
modificare/îmbunătăţire a pielii, a corpului uman în întregime, cu accese şi
ambiţie de Creator suprem. Almodóvar i-a vorbit mult despre actorii anilor
’40–’50, i-a făcut o seamă de recomandări în materie de film noir, având în
vedere diferenţa de interpretare şi linia pe care au decis să o urmeze. A găsit
în Banderas ceea ce Hitchcock descoperise în Cary Grant: carismă, stil, hotărâre,
ameninţare subtilă. Excentricul chirurg o ţine captivă pe frumoasa Vera, spre a
testa bizarele tehnici (Elena Anaya
este interesanta descoperire a lui Almodóvar, care nu recurge, de această dată,
la actriţele lui fetiş, dimpotrivă, e pregătit să exploreze alte linii
interpretative – şi se simte imediat talentul aparte în a face astfel de
alegeri).
Costumele realizate de Jean Paul Gaultier în colaborare cu Paco Delgado rimează perfect cu linia regizorală aleasă de
Almodóvar: punctează linii, trăiri austere, aduc o doză de mister, suspans,
explorează subconştientul cicatrizat al personajelor, suprafaţa lor aparent
fragilă, mania controlului excesiv, obsesia. Costumul Verei este precum un al
doilea strat de piele, în scop protector, accentuând deopotrivă şi încorsetarea,
claustrarea personajului, în vreme ce semnele nenumăratelor operaţii nu sunt
altceva decât cicatricile interioare ale acesteia. Toate se regăsesc în
detalii, nuanţe, Almodóvar dovedeşte atenţie nu doar la nivelul construcţiei
personajelor, ci şi la scenografie (o casă precum un buncăr despre care nu afli
nicio secundă unde se află, dar organizată precum un labirint, obsesia perfecţiunii
corpului şi prezenţa pe pereţi a portretelor rubensiene), dar mai ales la nivel
psihologic, construind scenariul cu o grijă aparte, fără a vinde indicii, fără
a greşi în acest sens. Se întoarce în trecutul celor două personaje prin
intermediul visului, mai precis al coşmarului care bântuie în speranţa eliberării,
purificării.
Robert o perfecţionează pe Vera cu migala
unui artist şi creator care nu resimte presiunea timpului, nu se grăbeşte nicio
secundă, îşi acordă tot răgazul din lume pentru a crea nu doar pielea perfectă,
ci mai ales corpul fără cusur. Apoi, asistăm la manifestarea atracţiei creaţiei
pentru creator. Vera încearcă să se apropie de cel care a construit-o şi a
transformat-o într-o fiinţă aproape perfectă. Dar cu greu ajungi la inima
chirurgului obişnuit să opereze la rece, cel pentru care sentimentele celor din
jur nu înseamnă nimic. Obsesia rămâne obsesie, la fel cum costumul Verei nu
face decât să ascundă adevărata ei piele.
Almodóvar radiografiază perfect nuditatea în
sensul plastic, cu accent pe identitate. Asexualitatea pe care mizează va
scoate la iveală rănile profunde ale Verei – cea care refuză să poarte haine
feminine, sfâşiind toate articolele vestimentare, întocmai cum Ledgard îi sfâşie
tot corpul, sculptându-l meticulos. Dar, pe măsură ce intrăm în universul
secretos al chirurgului, descoperim motivele ciudatei şi straniei captivităţi:
tot ce face este să răzbune moartea fiicei sale petrecută în urmă cu şase ani.
Jocul identităţii trece pe primul plan, rolurile se inversează, iar prizonierul ajunge să controleze existenţa
chirurgului.
Filmele lui Almodóvar sunt încărcate de
absurd, personaje cu reale probleme de identitate, adevărate drame se derulează
într-o singurătate debusolantă. Mai mult, acţiunea se petrece într-un viitor
apropiat (începutul te avertizează că eşti în Toledo din 2012), accentuând în
acest mod tenta ireală a experimentului derulat de excentricul chirurg. Pe de
altă parte, Almodóvar punctează un element esenţial: Ledgard are capacitatea de
a modela corpul pacientei sale, nu însă şi mintea ori sufletul acesteia.
Suprafeţele sunt simplu de explorat, în vreme ce psihicul nu poate fi atins de
cuţitul niciunui chirurg, indiferent de genialitatea şi talentul acestuia.
