Ca şi cum
n-ar fi de-ajuns că de o vreme societatea românească (şi parcă numai ea?) este
într-o perpetuă tranziţie dinspre nimic înspre niciunde, iată că şi literatura
– oglindă fidelă a unei realităţi sociale, ca o mască de carnaval pusă pe
chipul sulemenit al lumii – se plasează „strategic“ la… răscruce de haos.
Ce altceva
este romanul Răscrucea de Adi Travadi,
apărut în 2013 la Editura Techno Media, Sibiu? Cel de-al şaptelea semnat de
autoare este un adevărat seismograf de suflete în căutarea de ubi bene de după marea devălmăşie cu
numele de libertate, de când cu demolarea zidurilor văzute şi a celor nevăzute,
cu atât mai terifiante, ale bastiliilor
din noi, drapate în roşu de flamură ca un vifor de siberii, în cântec de sirenă
amăgitoare.
Personajele
romanului – tipuri umane familiare până la limita dezgustului: afacerişti ahtiaţi
după câştig, politicieni corupţi (în fond, tot afacerişti de duzină dintr-o
junglă numită eufemistic „capitalism sălbatic“), şomeri, adolescente
debusolate, ţigani de un pitoresc devastator în care prinde să dea în floare un nu ştiu ce cu iz de conştiinţă
democratică (poate e rost şi de ceva drepturi, că de obligaţii nu poate fi
vorba!), câte o bătrânică (expirată, desigur) ce nu mai poate angaja vreun fir
de dialog cuminte decât cu inocentele flori din grădina pe care şi-o cultivă cu
devoţiune de mucenică. Unde eşti tu, Voltaire, să ne repeţi, cu un zâmbet maliţios
în colţul gurii, „qu’il faut cultiver son jardin“ – grădina aceea care nu-i
decât sufletul cu ale sale raţiuni de care raţiunea n-are ştire?!
Bătrânica
aceea, Ştefana, este singurul personaj în care noţiunea de om se regăseşte în
toată fireasca ei splendoare. Poate nu întâmplător, autoarea a ales acest nume
ca o replică la scară umană simplă a Marelui Domn al Moldovei, şi nu ne-am mira
deloc s-o auzim rostind răspicat-suav florilor ei că „lumea n-a fost şi nu e a
noastră, ci a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul
veacurilor“! Cât despre noile fiare – Chira şi Mitică, copiii adulţi ai Ştefanei
– autoarea îi zugrăveşte în tuşe vitriolante, cu măşti de învingători, de sub
care răzbate rânjetul monstruos al tuturor „învârtiţilor“ sorţii care nu mai
cunosc din verbele limbii române decât atotputernicul „a avea“ (cu orice preţ,
şi mai cu seamă al dezumanizării). Învinsul rămâne soţul Chirei – umilă făptură-marionetă
în jocul diabolic al frumoasei purtătoare de gropiţe în obraz care-şi
exploatează până la limita ororii farmecele pe trecute…
Dacă ar fi să
ţinem seama că dr. Adi Travadi nu este vorbitoare nativă de limba română, n-am
avea cum să nu elogiem acurateţea frazei care îmbracă limpedea curgere a
ideii, radiografierea fără cusur a mediului social ilustrat, într-o desfăşurare
de procedee stilistice impecabile care o plasează pe autoare în linia scrisului
unei Hortensia Papadat-Bengescu, după cum de altfel explicitează pe larg prefaţatoarea
cărţii, prof. univ. Anca Sîrghie.
Răscrucea pare o continuare a celorlalte romane
ale Adiei Travadi poate şi pentru faptul că subiectele sunt toate alese din
lumea în prefacere care s-a nimerit să fie cea pe care o traversăm. Iar la o
analiză mai atentă, chiar asta sunt: o nouă „Comedie umană“ evoluând într-o
lume ca o scenă, în perpetuă transformare, o lume cu personaje de mucava care
abia de mai amintesc a fi fost vreodată oameni (necum să mai poată deveni).
Drumul personajelor spre ele însele, spre dincolo de ele, nu-i decât rătăcire
de suflet, vânare de vânt. Ajunşi la răscruce, icari moderni cu aripi de zgură,
personajele din Răscrucea nu mai ştiu
să zboare (de vor fi ştiut vreodată), nu mai ştiu să viseze. Viaţa lor se
înscrie în caruselul unui coşmar al dezumanizării; toate, într-un fel sau
altul, se târăsc într-o mocirlă greu sclipitoare peste care freamătă foşnetul
banului – noul vechi zeu, la picioarele căruia îngenunchează smeriţi ori
strângând din dinţi.
Romanul Răscrucea este o creaţie epică de
referinţă în literatura română contemporană, o frescă a societăţii noastre de
după acel Decembrie ’89, ca o răscruce între nevoia de căutare a rosturilor de
sine şi haos. Adi Travadi este o conştiinţă lucidă care lansează spre lume un
avertisment: „Omule, libertatea nu înseamnă Fă ce vrei! Este un imperativ cu
mult mai puternic: Învaţă să fii Om!“ Dacă nici acum, atunci când?
Romanul ar
trebui inclus în lecturile obligatorii (dacă acest cuvânt, „obligatoriu”, n-o
leza cumva dreptul la iraţiune al adolescenţilor şcolari) ale celor care mai
studiază în şcoli şi facultăţi mai mult sau mai puţin private din lumea noastră.
Lume care nu ştie despre democraţie decât că aceasta ar trebui să ofere nişte
drepturi… Despre obligaţii, nimic? Întrebarea rămâne deschisă. Nu m-aş mira ca
Adi Travadi să ne aducă în curând altă „oglindă“ în care să ne oblige a ne
recunoaşte chipul. Numai de nu ne-am speria văzându-ne!
Suntem deja
la răscruce de haos. Întoarcerea la omul din noi e singurul drum rămas de
împlinit.
