Titlul Jurnal
la Morile de Vânt sună ca o metaforă de inspiraţie donquijotească, şi
deloc întâmplător, cum (neîntâmplător) localitatea ca atare nu există pe hartă
(e vorba de comuna C. A. Rosetti). Jurnalul său are o veridicitate şi
spontaneitate a exprimării de-a dreptul acaparatoare, uneori trimiţând la
reportajele de cea mai bună calitate. Mai mult decât un jurnal, doctorul Caius Mihailă (1932–1981) ne-a dăruit
literatură mărturisitoare întâlnită mai rar în cultura noastră şi asta pentru că
sensibilitatea poetică şi gândirea scormonitoare se asociază, paradoxal, cu o
fire de luptător pe care numai un medic cu vocaţie o poate avea în faţa suferinţei
semenilor şi a sfidării din partea „organelor“ comuniste. Ştim, iar autorul a
„experimentat“ pe sine, lupta nu avea sorţi de izbândă, însă temerarul medic nu
a dezarmat, ci – îndârjit – a căutat soluţii chiar şi paliative şi a folosit cu
abilitate fermecătoare inteligenţa şi înţelepciunea, punctate de umor, o „formă
elevată de manifestare a disperării“. Peste toate, iubire de oameni, deşi
expresia în sine nu e folosită nici măcar o dată, dar se simte în fiecare rând.
Actuala apariţie a romanului Jurnal la
Morile de Vânt (Editura Viaţa Medicală Românească, 2013) este o reeditare,
cartea fiind publicată în anul 1972. E şi mai mult, iar dr. Mihail Mihailide,
glosând elegant pe marginea dictonului habent
sua fata libelli, afirmă că în actuala ediţie sunt adăugate „paragrafele
eliminate de cenzura vremii“ şi pe care cititorul experimentat le poate intui
cu relativă uşurinţă. Apariţia acestei cărţi este un eveniment în peisajul prea
zgomotos şi strident colorat al apariţiilor editoriale erodate de nesăţiosul
„comercial“, chiar am spune că e împotriva lui. Medicul arată deschis maladiile
sistemului sanitar comunist şi o face din interior, adică trăindu-le la modul
cel mai propriu, iniţiindu-ne în arta supravieţuirii (sau, dacă vreţi, a
supra-vieţuirii) şi de aceea jurnalul nu urmează numărătoarea zilelor, fiind e
compus din trei părţi şi… nu a patra, ci „ultima“, pentru că şirul nu continuă,
se întrerupe. Remarcabil prin profunzime şi anvergură filosofică este studiul
„Conştiinţa care îşi caută temeiul“, care ne familiarizează cu universul lui
Caius Mihailă, semnat de Rodica Amel, şi coperta deosebit de sugestivă aparţinând
arh. Andrei Amel.
Încercând
a-l înţelege pe medicul poet şi gânditor, căutând o „cheie“, ne-am oprit la
Poemul inedit Ka: „După o veche tradiţie mitologică egipteană, în fiecare om sălăşluieşte,
alături de fiinţa sa muritoare şi pământească, o alta, de esenţă divină şi
extramundană“. Aici e tăinuit un adevăr al fiecăruia şi, odată aflat ca „stare
de a fi“, prinzi a merge la pas cu el, ţi-l asumi cu tot ceea ce presupune.
Semnificativ, la întrebarea pentru ce a cerut să vină în Deltă, într-un sat
uitat de lume, tânărul medic răspunde provocator, „pentru că la noi nu există
deşert“ sau o „prerie“, şi că vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să facă „o
fântână arteziană“. Ce urmează e ca un dialog filosofic: „Ar trebui să sapi
adânc. Ai putere?“. Nu răspunde pentru simplu fapt că nu există răspuns, el se
face şi nu ai cum şti când anume, vorba lui Blaga, „dai de stele-n apă“. Rodica
Amel scrie – şi nu ne îndoim – că medicul căuta apă vie sau, mai bine spus, dătătoare
de viaţă. Din acest motiv, este cum se poate mai limpede, „el nu este un căutător
de succes, ci de sens“. Temerar fiind, când nu-l găseşte, îl creează din sine
spre a-l dărui cu firescul unei respiraţii. Interesant, sub acest aspect, este
dialogul cu preotul comunei, Lotomia, care, îmbolnăvindu-se, l-a chemat acasă,
iar în discuţia purtată se arată atent din cale afară la „formă“, pentru că…
„fondul nu ştie nimeni ce este“. Astfel stând lucrurile, se spune limpede şi răspicat
că este deplin posibil să predici fără să fii convins, cum se face în orice
sistem birocratic, pentru că „intrând în horă, trebuie să joci“. În siajul
acestei concepţii, e firesc să-ţi pierzi răbdarea tot aşteptând o „fericire“
promisă de Dumnezeu cel făcut „după nechipul şi neasemănarea omului“. Cert, pe
această cale nu poate fi găsit „adevărul“, iar de răspundere nu poate fi vorba şi
nu miră că „propovăduitorul dreptei credinţe“ părăseşte satul acelora mult prea
săraci. Parcă presimţind, îi spune medicului, care de bună voie a ales Morile
de Vânt, că lui i-ar putea fi dat să afle adevărul şi îl roagă… să i-l spună.
Foarte probabil, întâmplarea nu e deloc singulară, câtă vreme se vorbeşte de
medici fără de arginţi, dar nimeni nu a auzit de preoţi fără de arginţi. Cu o
modestie înduioşătoare, medicul povesteşte că atunci când moare un copil parcă
îşi pierde credinţa în „utilitatea muncii“, lăsându-i îndoieli ce-i pun în faţa
o realitate crudă – conştiinţa suferinţei, „când devenim conştienţi de existenţă“.
Medicul Caius Mihailă a găsit adevărul fără
să filosofeze, deşi i-ar fi lesne şi e multă iubire de înţelepciune în această
carte, dacă pornim pe dictonul primum
vivere, deinde philosophari şi-l împerechem cu primum non nocere. De pildă, nu poţi rămâne indiferent când
relatează despre prima naştere şi, copleşit de responsabilitatea actului,
scrie: „Aş vrea să dau femeii trei sferturi din bătăile inimii mele şi tot
mi-ar rămâne prea mult“. Se frământă apoi: „cine poate stabili limita dintre
incompetenţă şi inevitabil“, pentru ca după reuşită, cu bucuria unui suflet
adolescentin, să consemneze: „mă spăl pe mâini ca un demiurg“. E un sens al
supravieţuirii, dacă ţinem seama că, pe un alt registru, întâlnim ucigătoarea
indiferenţă a „organelor“ de partid şi de stat când e vorba de un minimum de
condiţii necesare unui dispensar sătesc şi pretenţiile lor înţepenite în
documentele partidului. Semnificativă este povestea clădirii dispensarului,
pentru care a propus tovarăşului „Vîrtan“ să-i cedeze o parte din sediul
organizaţiei în care era oricum era singur. O face cu greu şi cu o condiţie:
„jumătatea de clădire, cu ieşirea din spate, va fi dispensar. Cealaltă jumătate,
cu ieşirea din faţă, rămâne pentru organizaţie“. În cele din urmă, lucrurile se
mai rezolvă şi dispensarul, încet-încet, cu multă trudă, începe să-şi merite
numele, oamenii sunt mulţumiţi pentru ceea ce doctorul lor a reuşit să facă.
Pagină după pagină îţi dai seama (pentru a câta oară?) cât de multă dreptate
avea Micul Prinţ când spunea că „numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea
să-ţi fie atât de preţioasă“. Medicul – intelectual foarte rafinat – prinde
drag pentru acei oameni, învaţă să descopere (sau să creeze) frumuseţea în
condiţii aproape umile şi totul se transfigurează, trece dincolo de ceea ce
realitatea abia de e în stare să sugereze. E ca un joc secund, în care autorul
analizează, descompune, pentru a recompune după o tehnică anamorfotică doar de
el ştiută şi pe care am descifra-o în spiritul versului blagian: „Eu cred că
sufeream de prea mult suflet“. Din acest „prea mult suflet“ nu dă înapoi nici
de la îndatorirea de a participa la brigada artistică şi o face reuşind să-i
imprime atât de simpla bucurie de a trăi în ritmuri arhetipale dimpreună cu
ceilalţi, ca şi cum ar fost de-al lor de când lumea.
Se apropie
ziua plecării, vine un alt medic. În noapte, culcat în barcă, obosit, are senzaţia
vagă a „scufundării în neant“, dar dintr-o dată „prinse a licări adâncul,
puzderii de sclipiri argintătoare prin care treceam… acoperind în strălucire
întregul orizont…“, mesaje ale acelei esenţe divine de care devenim conştienţi
în clipe de graţie. Cartea este total atipică pentru vremurile contorsionate de
atunci, cum atipică e şi pentru tinerii medici care pleacă, îndreptăţit, peste
hotare, unde sunt apreciaţi. Câţi îl pot înţelege în această atmosferă de
cinism şi agresivitate care ne înăbuşă? Se găsesc şi se vor găsi şi, de nu va
fi aşa, însăşi cartea îşi găseşte sau îşi face cititorul. E prea mult suflet
pus în aceste pagini şi din acest preaplin izvorăşte credinţa că, oricât de
ostile ar fi condiţiile, stă în puterea noastră, dacă nu a fi buni, cel puţin a
face binele. 
