De asemenea, printurile inteligent concepute (grafica Aurelian Popovici) includ actele de înfiinţare a Premiului de compoziţie „Enescu“, partiturile care au fost astfel răsplătite în perioada 1913–1946, însoţite de fotografiile laureaţilor (printre care: Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Theodor Rogalski, Marcel Mihalovici, Dinu Lipatti sau Paul Constantinescu, ultimele fiind acordate tinerilor Gheorghe Dumitrescu şi Alfred Mendelsohn). Regăsim şi juriul primelor ediţii şi comentarii din presa vremii sau programele unor concerte în cadrul cărora s-a cântat parte dintre lucrări.

    Documentele reflectă activitatea intensă a Societăţii, fie prin procese verbale ale unor întruniri, fie prin solicitări adresate Ministerului Artelor pentru finanţarea editurii nou-create, care a tipărit câteva partituri semnate de muzicieni de elită, apoi cele prin care se dorea încheierea unor convenţii cu Societatea pariziană SACEM, cu cea din Germania – GEMA – sau din Austria – AKM –, dar şi sărbătorirea lui Enescu după succesul premierei mondiale a operei Oedip la Paris, cu fotografii de la banchet, ba chiar şi cu meniul elegant tipărit de la restaurantul „Luzana“.

     Societatea l-a sărbătorit pe Enescu la împlinirea vârstei de 60 de ani printr-un concert organizat la Ateneu, apoi el însuşi a dirijat Filarmonica în seara ce a marcat un sfert de veac de la înfiinţarea SCR. Dar, în 1946, Enescu a plecat la Paris, panouri aparte redând câteva dintre scrisorile prin care prim-ministrul Petru Groza îl invita să revină în ţară, fie şi pentru a patrona prima Săptămână a muzicii noi (1951) şi răspunsurile maestrului, în limba română sau în franceză (poate pentru a sublinia distanţarea prin refuzul său de a veni într-o perioadă atât de tulbure din istoria noastră), fiind totuşi sărbătorit la 70 de ani printr-un număr special al revistei „Muzica“.

    Dar în 1955, aceeaşi revistă a Societăţii care devenise Uniunea Compozitorilor din România anunţa dispariţia Maestrului, în mai 1955, în expoziţie fiind incluse fotografii ale celor câţiva compozitori care i-au adus un ultim omagiu, la Cimitirul „Père Lachaise“ din Paris, dar şi articole din presa franceză apărute în acele zile, pentru ca panoul final să cuprindă programul primului Festival „George Enescu“ şi fotografiile realizatorilor premierei româneşti a operei Oedip – regizorul Jean Rânzescu, dirijorul Constantin Silvestri, baritonul David Ohanesian –, în acel septembrie 1958, precum şi laureaţii la prima ediţie a Concursului.

    Cuvântul rostit de Viorel Cosma la vernisaj a fost urmat, deosebit de inspirat, de interpretarea excepţională conferită Sonatei nr. 3 „în caracter popular românesc“ de Enescu de către pianistul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru, cântând pe vioara lui Enescu, un Guarneri care sună răscolitor sub arcuşul celui care o merită din plin, având şi talentul şi ştiinţa de a-i pune în valoare calitatea cu totul specială, subliniată deopotrivă în secvenţa Lăutarul din suita Impresii din copilărie – un adevărat „şlagăr“ din creaţia compozitorului care, în urmă cu 90 de ani, a fondat, alături de colegii şi prietenii săi apropiaţi, Societatea Compozitorilor Români, onorată acum printr-o expoziţie care, deschisă până la 28 septembrie, merită să fie vizitată de toţi cei care vor să descopere câte ceva dintr-o istorie frumoasă şi frământată.