A scrie o recenzie de carte înseamnă să te
împrieteneşti cu un nou univers. Uneori, asta durează puţin, alteori este
nevoie de mai mult timp, mai multă răbdare. Dar de fiecare dată simţi când se
produce declicul – o imagine care te atinge şi care îţi deschide ochii spre
alte şi alte imagini, care desigur că au fost acolo şi înainte, numai că tu nu
erai pregătit să le vezi. Nu înseamnă neapărat că poezia în ansamblul ei îţi
place şi nu contează dacă nu cumva te amăgeşti singur, însă pentru acele
frânturi de frumos te simţi recunoscător. La fel s-a întâmplat şi cu volumul „Între
ţărmuri şi valuri“ al medicului Ionel
Câmpeanu, al şaptelea volum din carieră. Este vorba, de fapt, de o plachetă
de versuri, după cum o numeşte în postfaţă profesorul Ilie Olaru, publicată
anul trecut la editura Samuel din Mediaş. Ionel Câmpeanu s-a născut la 24 iulie
1931 în satul Archiud, comuna Teaca, judeţul Bistriţa-Năsăud. Medicul
internist, absolvent de IMF Cluj-Napoca în 1956, a publicat poezie începând din
anul 1968. Am aflat aceste informaţii cu ajutorul lucrării „Literatura artistică
a medicilor“ a dr. Mihail Mihailide, apărută la editura „Viaţa Medicală
Românească“. Conform aceluiaşi text, în urmă cu ani, o recenzie din „Viaţa
medicală“ prezenta unul dintre volumele medicului Ionel Câmpeanu ca „spunând
totul despre alţii şi aproape nimic despre sine“. Într-un salt peste timp,
poezia medicului are, în 2013, o puternică amprentă personală.
Întrebări curajoase şi imagini nostalgice
fac trimitere la curgerea timpului, la schimbarea de anotimpuri, de gânduri şi
de chemări. Am văzut în titlu o aluzie la zbuciumul vieţii care se apropie de
încă o cumpănă, pentru a cărei trecere este nevoie, poate, de „străini îmbrăcaţi
în viscol“, dar, mai ales, este nevoie de iertare. „Viaţă, eşti o întâmplare
sau un dar?/Nu mă trece, timpule, în zadar.“ (Visări pierdute), „Ascult dar nu înţeleg/Glasul altor sfere,/Dă-mi
amurgule popas,/O rază sau o umbră mă cere.“ (Întoarcerea clipei), „Fără cărare mă întorc/Chiar dacă ajung
târziu,/Dincolo de înserare/Cineva mă strigă/Nu mai ştiu…“ (Înserare). Cea mai frumoasă poezie din volum ni s-a părut a fi
„Plânge-mă, mamă, cu dor“, subintitulată „cântec popular“, într-o cadenţă care
i se potriveşte poetului. Şi astfel trecem şi peste prea desele greşeli care ţin
de corectura poeziilor sau, mai degrabă, de lipsa ei.