M-am trezit de dimineaţă, la opt şi jumătate.
Răcită. Nici că se putea mai bine, tocmai în ziua în care am de stat pe la
cozi. Afară – soare şi cald. Măcar atât. Primul pe lista de azi: avizul
medical. Beau un ceai verde cu mentă, iau un ibuprofen şi plec către o clinică
undeva pe la Gorjului. Înainte, mă opresc la poştă să iau timbre fiscale,
auzisem că se mai întâmplă ca la clinică să rămână fără. M-am întâlnit cu
colegii de grupă la metrou, la 11. Policlinica era la câteva minute de staţie.
La recepţie, o coadă de speriat. Nu mai văzusem la privat aşa o coadă. Nu am
stat mult, totuşi: în zece minute comandam cinci formulare A5. Plătim 50 de lei
de căciulă şi suntem trimişi la etajul trei, la medicină de familie şi
psihiatrie. Sus, o coadă infernală, în cea mai mare parte medicinişti. Am reuşit
să scăpăm de acolo pe la 13. Ne întrebam dacă mai ajungem la direcţia de sănătate
publică până la 15. Aveam un coleg, care ne anunţase că la DSP este o coadă
foarte mare şi că el a renunţat.
Am plecat victorioşi spre metrou, cu patru
lucruri rezolvate: dosarul plic de 80 de bani, adeverinţa de la facultate,
avizul medical şi cererea de înscriere. Încă pe listă: copia buletinului şi
plata taxei. Am plecat spre piaţa Iancului, unde se află DSP-ul. Am căutat pe
internet o poştă în zonă. Şi o bancă, pentru cazul în care coada la poştă ar fi
prea lungă. La bancă am aflat că ne trebuie cont pentru a putea plăti, aşa că
am zburat la oficiul poştal de peste drum. Coadă, evident, dar am avut noroc.
Oficiul era mare şi cozile distribuite. Între timp, doi colegi xeroxau
buletine. La ghişeu: „Bună ziua, am dori să facem o plată în contul
trezoreriei. Cum procedăm?“. Eram ca picaţi din pom. Răspunsul a fost însă
prompt: „Taxa de rezidenţiat? Câţi sunteţi?“. Ne-a scris rapid un model de
formular. Verde şi destul de îmbârligat. Era deja 14. Am scos mănunchiul de pixuri
din geantă, le-am distribuit, care cum a apucat. Am completat cu inima strânsă
cât un purice, nu cumva să greşesc contul trezoreriei sau numele
destinatarului. Pe lângă noi erau multe modele, ba greşite, ba incomplete.
Formularul verde este cu totul deosebit pentru cei care nu au completat unul în
viaţa lor. Se suceşte şi pe verso, dar cu fundul în sus cumva. Şi se completează
cu aceleaşi date. Aşezaţi din nou la coadă, ne-am dus fiecare la câte un ghişeu.
Când îmi vine rândul, aflu că nu e complet. Deja 14 şi un sfert, eram răguşită şi
ieşită de sub efectul antiinflamatorului. Zic: „Arătaţi-mi ce mai am de scris“.
Nu pusesem adresa completă. „Unde aş putea să o pun?“, întreb debusolată.
„Aici, unde scrie cont şi cod numărul, scrieţi peste.“ Completez rapid, dau
mandatul şi banii: 360 de lei taxa de concurs plus 10 lei taxa poştală. Îmi dă
o chitanţă cât o foaie A4 şi gata.
Cu dosarul complet, fuga la DSP. Ora 14 şi
jumătate. Am găsit sediul DSP cu GPS-ul, că e ascuns printre blocuri. Coada se
întindea în curte, până la gardul din zid. Eram atât de zăpăciţi că nu înţelegeam
pe unde se intră în instituţie, nu se vedea nicio spărtură în gard care să
semene a poartă. Ne-am învârtit un minut până să descoperim o uşă care dădea în
căsuţa portarului şi apoi în curte. Când să intrăm victorioşi, ne opreşte
portarul. „Azi nu se mai poate, mâine de la 10.“ „Cum nu se poate, nu e program
până la 15?“ „Nu domnişoară, e de la 10 la 14 şi jumătate, dar vă înscrieţi pe
o listă, la mine, aici, şi reveniţi mâine la 10.“ Am fost atât de aproape să
învingem sistemul într-o zi!