Un adevărat succes internaţional i-a adus romanul din 2001, „Io non ho paura“, distins cu premiul Viareggio-Repaci, a cărei traducere românească a apărut în 2006 la Editura Humanitas. Romanul a fost ecranizat de Gabriele Salvatores, acelaşi regizor care a adus pe marile ecrane personajele şi trama romanului la care ne referim, „Come Dio comanda“ (căruia i s-a decernat în 2007 premiul Strega), tradus impecabil (şi totuşi cu o singură greşeală, cuvântul palato=cerul gurii, fiind tălmăcit prin palat, p. 230) de Gabriela Lungu sub titlul CUM VREA DUMNEZEU (Editura Humanitas, 366 p., 2009).

   Varrano este o mică localitate în nord-estul Italiei, înconjurată de păduri şi străbătută de un râu care în nopţile de ploaie torenţială îşi iese din matcă, umplând de noroi străzile. Întreaga acţiune a romanului are loc pe fundalul unei urgii a stihiilor dezlănţuite: ploaie cu găleata, furtună, beznă, revărsarea puhoaielor. Aparent poate fi singura întâmplare ieşită din comun, de vreme ce vieţile locuitorilor se scurg dintotdeauna molcom şi previzibil. Rino trăieşte din sporadice munci la o fabrică de mobilă, apoi la un şantier de construcţii, crescându-şi de unul singur fiul, părăsit de mamă pe când acesta avea trei luni. Este un tip irascibil, misogin, un anarhic radical.Cristiano abia aşteaptă să termine şcoala elementară, ca să devină independent, ca să câştige un ban lucrând şi astfel să-şi cumpere un PlayStation. Deocamdată îşi regurgitează descumpănirea, furia şi nerăbdarea între casă, şcoală şi lumea ostilă din jur. Danilo Aprea, lucid în ratarea sa, îşi îneacă în alcool durerea pricinuită de pierderea fetiţei de trei ani şi despărţirea de nevastă. Corrado Rumitz, zis Brânzilă, bântuit de fantasme, inclusiv sexuale, încearcă de ani buni să-şi pună la punct cea mai cuprinzătoare iesle alcătuită din diferite obiecte şi jucării abandonate şi găsite prin parcuri; din cauza comportamentului său straniu şi-a căpătat renumele de „nebunul satului“, ducându-ne cu gândul inclusiv spre „Idiotul“ lui Dostoievski. În orice caz, sunt semne serioase de întrebare asupra sănătăţii lui mintale, de vreme ce fusese în tinereţe victima unei electrocutări, de pe urma căreia se alesese cu o paralizie vremelnică şi cu numeroase ticuri. Beppe este asistent social, având sub supraveghere familia Rino-Cristiano, şi-n plus trebuie să-şi ţină sub control iubirea irepresibilă pentru nevasta celui mai bun prieten, Ida Lo Vino. Nu va reuşi, încurajat de a fi imoral chiar de obiectul dorinţei. După consumarea actului impur într-o rulotă zguduită de acel diluviu, Beppe loveşte cu maşina un extracomunitar negru. Îi cere lui Dumnezeu un miracol: să-i învie victima. În schimb, el face legământul da a nu o mai vedea niciodată pe Ida, de a renunţa la tot ce i-a fost mai drag. Când dă să pornească maşina, mai aruncă o privire în spate. Îl vede pe negru în picioare şi chiar venind spre el cu cel mai civilizat aer din lume. Îl ia în maşină şi-l duce până la o intersecţie. Ajuns unde avea treabă, autostopistul Antoine coboară, nu înainte de a-i vinde lui Beppe câteva perechi de şosete. Dar asistentul social nici de data asta nu-şi respectă legământul, în ciuda spovedaniei şi a pledoariei unui călugăr da a nu-şi încălca făgăduinţa… Totuşi se răscumpără în faţa cititorului, luâdu-i locul lui Rino (aflat în comă la spital) în casa inimii lui Cristiano. Fabiana Ponticelli este cea mai frumoasă fată din şcoala unde învaţă şi Cristiano, şi-şi petrece mai tot timpul liber alături de prietena ei Esmeralda. Amândouă se poartă cu mult deasupra vârstei biologice, citesc timiditatea şi complexele lui Cristiano, şi nu pregetă să mimeze un cuplu de lesbiene sau să fure haine dintr-un mare magazin tip mall numit Quattro camini.

   Iată tot atâtea destine fără vocaţie epică, am zice, dar care ascund frământări interioare memorabile şi adesea se consumă la graniţa normalităţii cu psihoza, eşecul, viciul, frustrarea, violenţa, inclusiv ca efecte ale mâniei de clasă, din acest punct de vedere personajele lui Ammaniti amintind de tipologia pasoliniană. Visând un viitor mai bun, se străduiesc să supravieţuiască în prezent, torturaţi de mii de gânduri toxice, mohorâte, feroce vindicative. Aşa că, nu întâmplător, singurul personaj pozitiv al romanului este un bătrân pediatru, obişnuit să-şi îngrijească micii pacienţi ca şi cum ar fi proprii copii.

    Dar în acea noapte extrem de ciudată, când cerul s-a hotărât să toarne asupra orăşelului Varrano toată apa lumii, destinele personajelor sfârşesc prin a intra în coliziune, după care nimic nu va mai fi ca înainte. Rino pusese la cale o lovitură menită să le schimbe viaţa: devalizarea unui bancomat la miezul nopţii. În noaptea fatidică, sub chipul acelui potop devastator, se ascunde aceeaşi soartă care nu-i cruţă, dimpotrivă, îi târăşte într-un turbion de sfârşit de lume: Danilo, singurul care iese din casă, după ce consumase câteva sticle de alcool aşteptând zadarnic telefonul lui Rino, intră cu o maşină de teren în bancomat, spărgându-l, nu înainte de a-şi pierde viaţa. Bancnotele sunt zburătăcite de furtună şi de rafalele de apă.

   Brânzilă, posedat de pulsiunile sale de voyerist şi de onanist în faţa casetelor cu filme porno, o confundă pe Fabiana (de care Cristiano era îndrăgostit, fără să-i fi dat cel mai mic semn, din orgoliul acela inuman al adolescentului, fireşte) cu protagonista filmului său preferat, Ramona, o urmăreşte pe motoretă şi în tentativa de a o poseda conform obsesiilor aferente, o omoară. În amalgamul de retardare şi misticism din capul său, ajunge la concluzia că blondina Ramona, alias Fabiana era tocmai personajul care-i lipsea din fabuloasa sa iesle. La sfârşitul romanului totuşi, Corrado zis Brânzilă, ajuns Omul Hoit pradă septicemiei, singur pe lume, se va spânzura deasupra ieslei, în timp ce Fabiana, adusă decurenţii apei sub un pod al râului, va fi înmormântată creştineşte, îndurerând şi îngrozind întreaga comunitate. Chemat pe mobil, Rino soseşte şi el la locul crimei; după ce îl face de doi bani pe Brânzilă, acuzându-l că a omorât o fetiţă, face o criză de eplepsie, dublată de o hemoragie cerebrală; este găsit în cele din urmă de Cristiano şi dus la spital în comă. Acelaşi Cristiano va căra în furgonetă cadavrul Fabianei, după care îl va arunca în râu, spre a elimina orice legătură între tatăl său şi fata ucisă. Brânzilă plecase călare pe preistorica sa motoretă, nu înainte de a face un cinic bilanţ al situaţiei: „A murit pentru mine, Dumnezeu voia pe cineva pentru moartea Ramonei şi Rino s-a sacrificat. O să-l găsească şi o să creadă că el a omorât-o. Ţie n-o să ţi se-ntâmple nimic“.

   La cinci ani după „Mie nu mi-e frică“, Ammaniti revine cu acest roman şocant, intens, emoţionant (în ciuda limbajului licenţios şi scatologic, uneori fără acoperire); personajele au autenticitatea celor care nu mai au nimic de pierdut, ritmul narativ este dezlănţuit, realist, parodic, expresionist, menit să ţină cititorul cu sufletul la gură. Protagonistul-raisonneur, ca în mai toate romanele sale, este un copil de 13 ani, Cristiano, care nu se bucură deloc de un climat prielnic, alături de un tată aflat sub zodia excesului în tot ceea ce face sau gândeşte, dovadă succesul său de latin-lover la anorexice drogate pe care le târăşte până în propriul pat, alcoolismul endemic, violenţa fizică şi convingerile aproape fasciste, într-o casă unde practic lipseşte totul. Culmea e că între tată şi fiu există totuşi o legătură viscerală, o nevoie aproape bolnăvicioasă a unuia de celălalt, deoarece amândoi ştiu că nu au pe nimeni şi dacă Cristiano ar râmâne fără Rino, nimic n-ar mai avea sens pe lume. Ei bine, tocmai iubirea dintre tată şi fiu le va salva viaţa.

   Pornit în tonalitate grotescă, Cum vrea Dumnezeu capătă pe măsura depănării unanimiste a naraţiunii datele unei tragedii: între hiperrealism, paroxism şi comics, Ammaniti face totodată portretul unei ţări devastate de vulgaritate şi de fudulie consumistică, de veleitarism, birocraţie, cinism şi agresivitate. Ammaniti nu este doar un iscusit tehnician al contrapunctului narativ, ci şi un romancier care plimbă eficient şi cu efect de frescă o necruţătoare oglindă de-a lungul drumului străbătut de personaje.