După primele două romane
de mare succes (naţional şi internaţional) „Castele de mânie“ (1991) şi „Ocean
Mare“ (1993), Alessandro Baricco publică în 1996 „Seta“ (Mătase), tradus
aproape simultan în peste 30 de limbi, iar în 2002, „Senza sangue“ (Fără
sânge). Noi însă ne vom opri la microromanul Mătase, recent apărut la
Editura Humanitas, în traducerea poetului şi publicistului Adrian Popescu.
Dacă veţi cere unui
american numele a trei scriitori italieni, după Umberto Eco şi Italo Calvino,
al treilea va fi Alessandro Baricco (n. 1958, Torino), cuceritorul Americii,
dar şi al Europei – Germania, Spania, dar mai ales Franţa, unde se poate vorbi
de un triumf al autorului răsfăţat de cei 200.000 de cititori-cumpărători de Soie,
precum şi de mass-media atât de prudentă totuşi faţă de ofertele
cultural-artistice.
De-a lungul a 65 de
secvenţe dintr-un deloc monoton lanţ epic (între foileton şi relatarea
canonică a autorului omniscient), ni se restituie viaţa, iubirile şi lucrarea
lui Hervé Jonncour după 1881, an când Flaubert tocmai scria „Salammbo“,
iluminatul electric nu se inventase încă, iar Lincoln era liderul unui război
căruia îi va ignora sfârşitul. Pus în această ilustră concatenare,
aluziv-parodică, protagonistul va reuşi să-şi realizeze legenda personală
(cum spun alchimiştii), cea de călător la sfârşitul lumii, adică în Japonia, de
unde va cumpăra, pe căile contrabandei, viermi de mătase. Călătoria se va
repeta de opt ori, ultima fiind un eşec, datorat nu eficienţei eroului, ci
contratimpului, fisurii acelui ciclu de protocoale abolite de războiul civil
japonez. Hervé nu este sortit să fie un om de acţiune, ci mai degrabă
spectatorul propriei vieţi, fără ambiţia de a o trăi. Şi totuşi, sub
permanentul imbold al unei firi întreprinzătoare cum este Baldabion, devine un
fel de trimis special al comunităţii din Lavilledieu, spre a-şi rescrie
destinul şi totodată a salva de la faliment filaturile de mătase locale (în
plină epidemie a gogoşilor cu viermi din culturile europene).
Stilul lui Baricco este
despodobit de orice zăboveli descriptive, atât în privinţa dicţiunii narative,
cât şi a confruntărilor dialogice. Ca şi cum s-ar fi pregătit pentru cronica
destinelor încrucişate din „Fără sânge“ (cruzime şi pietate!), roman apărut şi
el în româneşte în 2004, Baricco împrospătează, prin climatul francez din
„Mătase“, retorica romantică în exces cu propria sa viziune, atribuindu-le
personajelor un stil de viaţă şi expresie comportamentist, esenţializat prin
gesturi elocvente, ce preiau întreaga sarcină şi patimă tacită din mintea,
inima şi literatura lor rocambolescă. Aparent ei se comportă ca nişte
manufacturieri cu sentimentul tranzacţiei oneste şi tot mai performante.
Opusă
discretei, prozaicei provincii franceze, este misterioasa insulă japoneză,
prilej pentru Baricco de a da probe de cromatism şi scene sculpturale inspirate
de o miracolistică extrem-orientală. Expresia plastică a acesteia este femeia
cu chip de fetiţă a stăpânului local Hara Kei (furnizorul viermilor de mătase),
fascinantă din start pentru Hervé datorită unui detaliu profetic: ochii ei nu
aveau o tăietură orientală. Aşa cum cititorul va intui, ea era un posibil
avatar, o dublură a soţiei lui Hervé, Hélène. Plecând de lângă Hélène în cele
opt călătorii la antipozi, protagonistul era motivat mai ales erotic, căci
prezenţa halucinogenă a fetiţei lucra asupra lui într-o secretă, fantastică
conlucrare cu iubita lui consoartă din Lavilledieu. Mătasea pentru care se
străduia din răsputeri Hervé ia, în sufletul lui Hélène, înfăţişarea neantului
ce i-ar putea îndepărta şi înstrăina. Ea se opune prin misterioase stratageme
schimbării destinului lui Hervé, chemându-l din Japonia prin scrisori traduse
în limba japoneză de o picarescă M. Blanche; ultimatumuri pătimaşe şi
recriminări bovarice ce se vor dovedi tot atâtea falsuri, eşecuri şi riscuri
mortale pentru Hervé, indirect conjurat să o redescopere pe ea, pe Hélène,
femeia cu o învederată vocaţie carnală şi nu o iluzorie făgăduinţă a neantului
mătăsos.
Secretul
succesului prozei lui Baricco rezidă în talentul său de a ţese structuri
muzicale de semne şi coincidenţe, „Mătase“ fiind un compendiu de preludii,
refrene, pasaje metaforice, care include omnivor spectacolul baroc de măşti
umane (japoneze), baletul privirilor, miraculoase lovituri de teatru. Romanul
captivează mai ales prin ceea ce sugerează: similitudinile între reala Hélène
ce nu ezită să emită pe un „hotline“ telepatic scene de acuplare şi poetică a
fornicaţiei pătimaşe, şi femeia-fetiţă, o mască mută, platonică şi totuşi
halucinantă prin făgăduinţa eroto-thanatică. Insolitul şi tainicul joc
mediumnic între cele două ipostaze ale iubirii feminine este punctul maxim de
atracţie al cărţii, şi nu Hervé, raţionalul supravieţuitor al unor pasiuni
poate nemeritate, gata să se apere de nefericire prin recurs la o „liturghie de
obişnuinţe“. „Simţul deriziunii postmoderne şi al intertextualităţii“ observat
cu fineţe de Adrian Popescu în a sa postfaţă, face parte din chiar ingenioasa
vitrină stilistică a lui Baricco; ea afişează detalii alături de evenimente decisive
pe un ton egal şi prin sugestii abia conturate, ca şi cum ar mima hipnoticul
itinerar, nostalgic şi detaşat, al unei cărţi scăpate dintr-un incendiu.
