Dintre cele 45 de volume ale lui C. D. Zeletin, unele s-au alcătuit  în perioade nespus de lungi de acumulări şi cizelări, precum catedralele medievale, şi ni se înfăţişează cu măreţia acestora: aşa sunt marea operă documentară dedicată principesei pianiste Elena Bibescu, dar şi monumentala traducere a întregii poezii a lui Michelangelo Buonarroti. Altele, dimpotrivă, par să se fi înfiripat într-o doară, din meditaţii răzleţe, din risipituri de reverii, de amintiri, care la un moment dat cer să se adune şi să se facă auzite. Volumul de care vorbesc face parte din această a doua speţă. El cuprinde crâmpeie izvorâte din plăcerea speculaţiei, a divagaţiei, adunate cu picătura, în care se configurează o lume trecută, dar şi una prezentă, atât în realitatea lor imediată, cât şi în semnificaţia lor durabilă; crâmpeie în care aflăm o subtilă împletire între realitatea materială, cultură şi limbă, între trecut şi prezent, între medic şi artist, dar aflăm mai ales un om: care se caută, se întreabă, se dezvăluie.

   Ca şi volumul precedent, asemănător, Distinguo (Editura Vitruviu, 2008), acesta este alcătuit dintr-un soi de tablete literare structurate în patru secţiuni: Eseuri, Evocări, Schiţe, Convorbiri. Ca substanţă şi ca stil ele sunt însă destul de greu de deosebit: căci eseurile şi convorbirile sunt pline de evocări, iar unele evocări sunt splendide schiţe, mai reuşite decât schiţele înseşi. Şi toate au un aer comun care vine în bună măsură de la faptul că nu le lipseşte un sâmbure autobiografic sau, mai corect spus, un miez trăit, de unde se deapănă o meditaţie care capătă îndată consistenţă şi rost. Meditaţia e legată de oameni (mulţi şi minunaţi, pe care autorul îi restituie memoriei colective), de locuri, de limbaj şi de arta cuvântului. Şi toate sunt scrise într-o limbă extraordinară: bogată, imaginifică, unduioasă, cu un uşor parfum arhaizant, dar totodată precisă, sintetică, uneori apoftegmatică – limbă care nu constituie doar un model de scriere, ci şi un model de relaţie cu limbajul. Lectura acestei cărţi este o desfătare.

   Cu ce rămânem însă după deliciul lecturii? Înainte de toate, cred eu, cu nostalgia unei lumi pe care poate prea puţini dintre noi au cunoscut-o. Este o lume – „alta“ – care se ţese în jurul locurilor copilăriei şi adolescenţei, Burdusaci, Tecuci şi Bârlad, în jurul naturii, satului şi familiei, o lume nespus de poetică şi dulce, unde cultura înaltă se împleteşte cu înţelepciunea bătrânească, unde valorile se cunosc şi se transmit, iar ele sunt buna-cuviinţă, temeinicia, respectul pentru semeni, responsabilitatea ce merge de la lucrurile mari până la gesturile mărunte. Mie, personal, nu mi-a fost dat să vieţuiesc într-o asemenea lume, iar faptul că ea a existat cu adevărat şi că există încă în mintea şi sufletul unor oameni mi-a creat un sentiment ciudat, anume o nostalgie după ceva ce nu am cunoscut şi nici nu voi cunoaşte vreodată. La lansarea volumului, pentru a descrie acest sentiment am recurs la un sprijin literar care cred că poate să-l ajute şi pe cititorul acestor rânduri: este vorba de un tărâm imaginar creat de Dante în Divina Comedie, aşezat de el la buza infernului. Tărâmul acela se numeşte „limb“; el este populat de sufletele marilor creatori, cei cu minţi şi opere ilustre care au îmbogăţit omenirea, dar care, necunoscând creştinismul, nu pot accede în sfera celor aleşi, adică în paradis. Limbul e învăluit într-o lumină crepusculară şi poetică unde înaltele spirite alcătuiesc o armonioasă şi blândă comunitate, care însă e roasă pe vecie de nostalgia unui ceva ce ei nu pot cunoaşte (la Dante este vorba, evident, de lumina credinţei creştine). Ei bine, spuneam şi la lansare, lumea evocată de C. D. Zeletin m-a coborât în limb, între oamenii cu spirit ales, dar şi în nostalgia după un tărâm unde n-am să ajung vreodată. Limbul lui Zeletin e populat de nenumărate persoane, din familie, din locurile dragi, din anii de facultate, din viaţa de medic, din cea de scriitor, nume celebre sau inşi necunoscuţi, toţi însă oameni cu un destin şi o împlinire exemplară. Evocările acestor oameni sunt, la C. D. Zeletin, nenumărate, el făcându-şi parcă o datorie de onoare de a-i readuce pe aceşti oameni la viaţă şi a ni-i pune dinainte, restituindu-le dreptatea pe care istoria sau memoria colectivă le-a refuzat-o. Ei sunt oamenii minunaţi din familia sa (citiţi, vă rog, evocarea tatălui din tableta „Până la Michelangelo“ şi a mamei în „Cel mai trist Paşti“ sau în „Academia cerului“), dar sunt şi personaje ale acelei Moldove mitice de care aminteam, necunoscute nouă (un singur exemplu ar fi de ajuns: incredibilul ctitor de lăcaşuri şi de cultură bârlădeană, Stroe Belloescu), ori sunt medici care-şi dezvăluie calitatea umană printr-un simplu gest ori cuvânt (precum Francisc Rainer). Există în această nevoie de evocare a oamenilor minunaţi, cred eu, o anume concepţie despre cultură şi despre istorie pe care autorul vrea să ne-o transmită: anume că istoria nu înseamnă înlănţuirea unor fapte, cât înlănţuirea unor modele umane şi că trăinicia lanţului este dată de fiecare inel în parte, niciunul nu trebuie slăbit, niciunul pierdut, iar tăria întregului cade în responsabilitatea noastră, a fiecăruia dintre noi – începând cu el însuşi, autorul. Cred că titlul volumului a fost ales tocmai pentru a indica cititorului această direcţie de lectură.

   În convorbirile din acest volum, provocat să vorbească despre înclinaţia sa spre evocare, aceea care-l face să aducă necontenit mărturie despre alţii, autorul repetă declaraţia făcută mai demult colegului „întru scris şi medicină“ Grigore Buşoi: „sunt un om fericit care toată viaţa s-a achitat de datorii pe care nu le-a făcut“. Faptul că asemenea evocări sunt privite ca datorii spune ceva despre concepţia amintită mai sus, dar faptul că ele îl fac fericit spune ceva despre omul Zeletin. Iar în vreme ce cărturarul Zeletin se străduieşte să ne arate ce trebuie să rămână din ceea ce trece, mărturiile lui ni-l arată permanent pe omul Zeletin: un om care se cunoaşte pe sine cum numai un medic dublat de un scriitor de introspecţie o poate face; un om care se dezvăluie necontenit fără totuşi a se dezvălui. Vreau să spun că dezvăluirea lui nu alege calea confesiunii: din multele amintiri, din convorbirile în care interlocutorii îl provoacă să vorbească despre sine, noi, cititorii, nu aflăm nimic despre aventurile intime, sufleteşti şi trupeşti ale autorului; aflăm însă totul despre aventura spirituală a cunoaşterii şi a construcţiei de sine. În mijlocul acesteia stă, pentru a folosi un cuvânt al autorului, „cărturăria“, care ar condensa în sine necontenita investigare a culturii pentru a afla şi a restaura prin ea valorile civilizaţiei (în sensul acesta, şi nu în regretul pentru trecut, autorul se recunoaşte într-una dintre convorbirile din volum, a fi un „conservator“), dar şi conştiinţa existenţei modelelor (care, declară autorul, l-a format mai mult decât modelele înseşi), dar şi voinţa de a nu spori răul din lume (sprijinită şi de o fire blândă, nevindicativă, şi de ceea ce autorul numeşte „inaptitudine de a reţine răul“), dar şi atenţia şi grija neţărmurită pentru limbaj, văzut nu doar ca vehicul, ci şi ca matrice a spiritului. Nu e de mirare că o căutare de sine ridicată la un asemenea nivel îl conduce pe autor şi la meditaţii de anvergură antropologică şi metafizică (a se citi, de pildă, eseurile Mâna stângă ori Surferii). Şi nu e de mirare, mai ales, că autorul, rafinat traducător şi cultivator al frumuseţii limbii (mă feresc să folosesc cuvântul „calofil“ pentru că dl Zeletin îl resimte ca peiorativ, în vreme ce eu continui să-l văd, în lumea noastră de azi, ca un elogiu), dedică nu puţine pagini meditaţiei asupra limbii şi transfigurării lumii prin ea: citiţi, de pildă, „reveriile filologice“, cum le numeşte autorul, Nouă tânguire după dativ, Reflecţii despre rimă, Nicicând şi totdeauna haiku-ul.

   Aş vrea să închei acest lung răspuns la întrebarea: „Cu ce rămânem după deliciul lecturii?“, cu diagnosticul pus de scriitorul-medic lumii de astăzi şi cu medicaţia pe care, cred eu, ne-o sugerează. Într-o convorbire cu discipolul său într-ale medicinii, filozoful Sorin Lavric, care îi cere să diagnosticheze „degringolada lumii de azi“, C. D. Zeletin, răspunde (îl voi cita, pentru a arăta cât de percutantă este observaţia şi cât de departe de orice clişeu): „Dacă aş fi medicul care se înşeală, aş oscila cu diagnosticul între două situaţii: a) Manie fără simptome psihotice, care e o formă de nebunie manifestată prin excitaţie necontrolată, jovialitate tâmpă şi optimism excesiv, hiperactivitate şi vorbărie. Doamne, se îneacă ţara în vorbe! Sau, absenţa penibilă a inhibiţiei, ori b) Iresponsabilitate, adică absenţă a discernământului şi a controlului de sine. Dar nu! Lumea noastră are câte ceva din aceste două boli, dar nu-i bolnavă, căci atunci n-ar mai încăpea-o spitalele şi, bineînţeles, nu şi-ar mai structura, viguros şi fără risc seismic, polul bogăţiei personale, răspândind în jur, ca o sepie monstruoasă, dejectele sărăciei. Luate împreună, simptomele de mai sus nu reuşesc să contureze o entitate nosologică, adică o maladie. E o lume care, perfect conştientă de racilele ei, hamletizează imoral şi cu neruşinare. Nu este iresponsabilă în sens morbid, căci are conştiinţa reperelor morale şi justiţiare, numai că le nesocoteşte cu cinism şi obrăznicie. ş…ţ De partea cealaltă, lumea, marea lume, nici ea nu-i bolnavă, ci numai descurajată, năclăită în stagnarea sufletească şi, în bună măsură, dezorientată, lipsită de cultură morală şi de exerciţiul sentimentelor nobile“. Iar la sfârşit, cum medicului i se cer remedii, medicul-scriitor propune valorile din lumea-limb de care vorbeam la început. După părerea mea, însă, acestea sunt prea mari şi generale pentru a nu fi şi utopice. Există totuşi un remediu care se referă la fiecare dintre noi şi care e realizabil, de vreme ce a fost realizat: în aceeaşi convorbire cu Sorin Lavric, la întrebarea cât de tare l-a marcat vitregia istoriei (reprezentată, printre altele, şi de imposibilitatea de a-şi face doctoratul la Paris, unde i se oferise o bursă de cercetare, şi de presiunile din partea securităţii), C. D. Zeletin răspunde: „Privind retrospectiv şi de sus, văd în toate aceste încercări intervenţii de altă natură, menite a mă îndrepta spre itinerarii lăuntrice, itinerariile spiritului, sufletului şi ale creaţiei, care îmi sunt proprii şi graţie cărora m-am descoperit pe mine cel adevărat“.