La
Editura Spandugino, în aristocratica şi eleganta colecţie „Distinguo“, recent
apărutul volum IV din seria Scrieri,
de C. D. Zeletin, poartă subtitlul
„Istoriografice“. C. D. Zeletin, medic, biofizician, profesor universitar la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, este binecunoscut şi ca poet, eseist,
erudit şi traducător cu har din poezia Renaşterii italiene şi poezia modernă
franceză. Acest al patrulea volum al scrierilor sale ne oferă însă o altă faţetă
a activităţii lui cărturăreşti. Volumul este un elogiu adus zonei Burdusacilor,
satul natal al lui C.D. Zeletin, aproape dispărut astăzi, din judeţul Bacău, ce
evocă mari personalităţi, care ies din categoria celor reprezentative şi trec
în categoria superioară, a personalităţilor exponenţiale. Fiecare dintre ele au
trăit şi s-au sacrificat eroic pentru o idee. De aceea, cartea e stăbătută de
dramatism. Aceasta a generat autorului dorinţa de a oferi spre neuitare o
reconstituire istoriografică a vieţii şi operei unor oameni rari, pe care o
priveşte şi ca pe o datorie morală, şi ca pe un omagiu.
Parcurgând
atent voluminoasa scriere documentară, se dezvăluie un axis mundi – satul. Cartea
nu este o monografie, nici o disertaţie. Ea surprinde prin abundenţa datelor şi
documentelor istorice inedite, adunate în zeci de ani de cercetare cu acribie a
arhivelor, a documentelor vechi, rămase în colecţii de familie, a epistolelor,
a amintirilor transmise oral din generaţie în generaţie, multe din ele – descoperiri
în adevăratul sens al cuvântului.
Pionierul psihiatriei româneşti
Primul
evocat este doctorul Alexandru N. Brăescu,
un mare uitat, remarcabil pionier al psihiatriei moderne româneşti, figură
emblematică a nobilei galerii a psihiatrilor şi medicilor de mare prestigiu din
ţara noastră, creator al învăţământului superior de psihiatrie din Moldova şi
cel mai important ctitor al aşezămintelor Socola din Iaşi.
S-a născut la 30 noiembrie 1860, la Burdusaci,
în familia unor răzeşi vrednici şi înstăriţi, ştiutori de carte, pătrunşi de
conştiinţa descendenţei lor boiereşti. După terminarea Facultăţii de Medicină
din Iaşi, e trimis de către Epitropia Spitalelor „Sfântul Spiridon“, în anul
1892, la Paris, pentru specializare. Aici, audiază cursurile de la Clinica
Salpétrière, ţinute de celebrul neurolog Jean-Martin Charcot. Este fascinat de
noile idei, prin care se urmărea introducerea unei terapii active în maladiile
psihice şi o reintegrare socială a acestor bolnavi, până atunci socotiţi
delincvenţi, ostracizaţi şi încarceraţi în condiţii inumane. Între 1893 şi 1900
a continuat călătoriile ştiinţifice în Scoţia, Anglia, Franţa, Belgia,
Germania, Elveţia, Austria, urmărind cu viu interes modul de asistenţă a
bolnavilor psihici din aceste aşezăminte speciale, care îşi propuneau
integrarea socială a pacienţilor. Se întoarce în ţară şi la Iaşi desfăşoară o
activitate susţinută de informare a autorităţilor, de căutare de fonduri,
dovedind o râvnă şi o fervoare organizatorică ieşite din comun. A susţinut în
presă şi prin conferinţe o viguroasă campanie de schimbare a mentalităţii de obşte
prin care mulţi suferinzi mintal erau socotiţi delincvenţi sau, în cel mai bun
caz, atinşi de o „boală ruşinoasă“. Pentru ei trebuiau create clinici anume,
iar doctorul Alexandru Brăescu a creat ceea ce a propus. Astfel, la 12
octombrie 1905, reuşeşte să inaugureze oficial Spitalul Socola din Iaşi, pentru
bolnavii psihici, primul aşezământ de acest fel din Moldova. Acest spital de
psihiatrie, comparabil cu cele mai moderne instituţii similare din metropolele
europene ale vremii, este aproape în totalitate opera lui.
Continuă
munca de informare ştiinţifică şi devine un bun cunoscător al problemelor de
psihologie. Este posesor al mai multor specialităţi: este internist, cardiolog,
balneo-fizioterapeut. Vara lucra la Băile Slănic Moldova, în calitate de
director al staţiunii. Aici, acordă consultaţii la hotel „Cerbul” şi construieşte
un complex balnear modern de hidroterapie. Păstrează o strânsă legătură cu
marii medici parizieni la care se specializase: Brissaud, D’Arsonval, Pierre
Marie, Babinski. Moartea sa, neaşteptată şi enigmatică, survine la 27 februarie
1917. Este înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Figură emblematică a
psihiatriei şi medicinii româneşti, doctorul Alexandru N. Brăescu, ctitor de aşezăminte
medicale, colecţionar de artă, poliglot şi bun cunoscător al metodelor
terapeutice moderne din vremea sa, este evocat de C. D. Zeletin cu admiraţie,
în pagini riguros documentate, necesare iatroistoriografiei, dar şi pline de căldură
sufletească.
Tenorul care a promovat creaţia românească
A
doua personalitate este juristul şi muzicianul Nicolae Brăescu, văr primar cu doctorul Al. N. Brăescu. Născut la
Burdusaci la 6 martie 1880, posesor al unei voci frumoase de tenor, se înscrie
în anul 1905 la Conservatorul din Bucureşti, la clasa de canto a lui Dimitrie
Popovici-Bayreuth, artist de reputaţie internaţională. Este coleg de clasă şi
devine prieten pentru tot restul vieţii cu George Folescu. Absolvă
Conservatorul în anul 1909. În paralel cu studiile muzicale, e şi student al
Facultăţii de Drept din Bucureşti. Îşi perfecţionează arta interpretativă în
Italia. Oraşele ţării erau frecvent
vizitate de trupe de operă italiene, franceze, germane. Cântăreţi străini
celebri în epocă interpretaseră la noi în ţară opere de Verdi, Rossini, Bizet,
Wagner etc., dar lucrări româneşti de operă nu existau. Activitatea solistică a
lui Nicolae Brăescu este legată tocmai de promovarea creaţiei muzicale româneşti.
Este vorba de premiera operei „Fântâna Blanduziei“, pe un libret după piesa cu
acelaşi nume a lui Vasile Alecsandri, compusă de George C. Cosmovici, unchi al
lui George Enescu. După mai multe serii de concerte (1909, 1910), alături de
bunii săi prieteni George Folescu şi George Niculescu-Basu, renunţă la
activitatea muzicală din motive financiare. Îmbrăţişează cariera juridică şi
ajunge magistrat la Înalta Curte de Casaţie. Nicolae Brăescu a fost juristul
care a urmărit până la nuanţă exercitarea a ceea ce înseamnă stabilirea dreptăţii,
aşezând pe un taler al balanţei rigoarea legii, iar pe celălalt, umanitatea.
Scrisorile Academiei
A
treia parte a tomului, intitulată „Scânteind ca Sirius...“, e consacrată
comentariului unui episod epistolar din tinereţe al scriitoarei Zoe G. Frasin către poetul George
Tutoveanu, viitorul ei soţ. Sigur că lucrarea reprezintă o contribuţie
documentară preţioasă la biografia poetului, dar ea are în primul rând o
valoare afectivă, şi apoi istorică. George Tutoveanu, alături de ofiţerul de
cavalerie Tudor Pamfile şi de părintele Toma Chiricuţă, a înfiinţat la 15 mai
1915 Academia Bârlădeană, instituţie care curând îşi va sărbători 100 de ani de
existenţă. Astăzi, preşedinte de onoare al Academiei Bârlădene este C. D.
Zeletin. Scriitoarea Zoe G. Frasin, suflet ales, persoană foarte instruită,
fire acaparată de trăirea în idealitate, a avut o contribuţie constantă în
activitatea Academiei Bârlădene, prin
trasarea unor linii de orizont şi sugestii de spiritualitate. Descoperim şi
faptul că Zoe G. Frasin era vară primară cu magistratul C. Barbilian, tatăl
matematicianului şi poetului Dan Barbilian (Ion Barbu). Aceste date oferă
informaţii extrem de importante cercetătorului de mâine interesat de configuraţia
lăuntrică a poetului Ion Barbu.
C.
D. Zeletin scrie aceste lucruri cu sentimentul de împlinire a unei datorii
morale faţă de memoria unor oameni rari, cu suflete alese, pe care i-a cunoscut
personal, şi care aveau bucuria trăirii unei vieţi curate. E vorba de o
restituire cu pietate a unor vieţi lăuntrice bogate. În acelaşi timp, C. D.
Zeletin aduce un prinos de laudă Bârladului etern, oraşul adolescenţei sale, în
care a cunoscut aceşti oameni admirabili.
Filosof şi sociolog
A
patra carte cuprinsă în Scrieri 4,
„Contribuţii documentare la viaţa şi opera lui Ştefan Zeletin“ reprezintă un
material de interes pentru varii domenii şi specialişti: istorie, filologie,
sociologie, etnologie etc. De la bun început trebuie precizat că filosoful,
sociologul, profesorul universitar Ştefan
Zeletin este autorul unor cărţi fundamentale ale culturii româneşti:
„Burghezia română“ (1925) şi „Neoliberalismul“ (1927), reeditate recent în
colecţia „Cărţi fundamentale ale culturii române“, alături de Dimitrie
Cantemir, A. D. Xenopol, Titu Maiorescu etc.
S-a
născut la Burdusaci, la 19 iunie 1882. Între anii 1902 şi 1906 urmează
cursurile Facultăţii de filologie şi filosofie a Universităţii din Iaşi. Între
anii 1909 şi 1912 continuă studiile de filosofie în mai multe universităţi din
străinătate: Berlin, Leipzig, Erlangen, Paris, Oxford. La 12 decembrie 1912 îşi
susţine teza de doctorat în filosofie la Universitatea din Erlangen, Germania.
Profesor de limba germană la Liceul „Codreanu“ din Bârlad (1912–1920), apoi la
Liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti (1920–1927), Ştefan Zeletin devine
profesor universitar la Universitatea din Iaşi, Catedra de Introducere în
filosofie şi Istoria filosofiei vechi şi medievale (1927–1934). Moare la Bucureşti
la 20 iulie 1934.
O
biografie mulţumitoare a lui Ştefan Zeletin nu s-a scris încă. C. D. Zeletin,
în dorinţa de a salva documente rare, originale, care oferă o clarificare
biografică necesară asupra originii, vieţii şi operei marelui filosof şi
sociolog român, ne pune la dispoziţie un material de o deosebită valoare
istorică şi memorialistică. Amintesc doar corespondenţa dintre Ştefan Zeletin şi
Vasile Bogrea, dar şi numeroasele documente oficiale, diplome ori epistole către
mari personalităţi din epocă, de exemplu N. Iorga, G. Ibrăileanu, Gh. Brătianu.
Din nou, muzică
Următoarea
parte a volumului este dedicată tenorului de reputaţie europeană Tomel Spătaru (1909–1961). Personalitate
artistică exponenţială în domeniul muzical, Tomel Spătaru a fost prim tenor al
operelor din Cluj, Bucureşti şi al mai multor teatre de operă din Europa. În
1937 a fost laureat cu Premiul întâi la al treilea Concurs Internaţional de
Canto de la Viena, desfăşurat sub preşedinţia celebrului dirijor Bruno Walter.
Este evenimentul care avea să-i înlesnească accesul spre scenele marilor opere
din Europa. În Italia cântă la: San Carlo di Napoli, Scala di Milano, La Fenice
di Venezia, Teatro dell’ Opera di Roma, Teatro Reggio di Parma, Florenţa,
Palermo. Susţine recitaluri la posturile de radio din Roma, Milano, Torino.
Este invitat la Festivalul de operă în aer liber de la Termele lui Caracalla
din Roma. A imprimat discuri şi a realizat coloana sonoră a filmului
„Povestirile lui Hoffmann“. În Austria cântă la Staatsoper din Viena, la
Salzburg, Graz, Klagenfurt. Susţine roluri de prim tenor pe scenele Operei
Comice din Paris, Franţa, în Elveţia la Berna şi Lugano, la Praga, Berlin şi
Stuttgart. Întreprinde turnee de operă, în compania unor renumiţi artişti, în
Portugalia, Spania, Venezuela, Belgia (Teatrul Regal din Anvers). Reprezintă
Italia artistică la Expoziţia Internaţională din Haiti. Moare la Viena pe neaşteptate
în urma eforturilor susţinute pe care şi le impunea, pentru a avea o prestaţie
artistică de nivel cât mai înalt. Suflet extrem de sensibil, el suferea, pe
lângă emoţiile profesionale, şi trauma de a nu se putea întoarce în ţară, după
1944.
Comori lingvistice
Poate
părea ciudat că acest volum masiv, intitulat „Istoriografice“, se încheie cu un
capitol care poartă titlul „Etimologii“. Poetul C. D. Zeletin a trăit toată viaţa
într-o permanenţă a conştiinţei istoriei. Acest fapt se exprimă pentru el nu
numai prin evenimentul istoric propriu-zis, ci şi prin decriptarea elementelor
de evoluţie istorică şi semantică aflate în cuvânt. Această preocupare de o viaţă
reprezintă şi explicaţia interesului său pentru limbile vechi, ceea ce i-a
permis lămurirea etimologică, bine susţinută ştiinţific, a unor denumiri de
localităţi şi termeni. Este vorba şi de cuvinte cu tangenţe medicale,
paramedicale ori de interes psihologic, pe care autorul le-a remarcat în
Moldova de mijloc, zonă mai puţin cercetată din punct de vedere lingvistic,
etnografic sau folcloric. Areal cu vechi aşezări răzăşeşti de tradiţie, acesta
a păstrat expresii lingvistice originale şi foarte expresive, regionalisme care
nu se regăsesc menţionate în marile foruri lexicografice. Studiul acestor cuvinte i-a permis lui C. D. Zeletin să
descopere unele etimologii, să ofere explicaţii etimologice extrem de
interesante privind latinitatea limbii, capacitatea ei de a asimila termeni
alogeni, bogăţia şi polisemantismul graiului moldovenesc. Autorul atrage atenţia
asupra cromatismului neobişnuit al termenilor şi chiar a vigorii lor
caricaturale, capabilă să exprime cu ironie şi chiar cu umor viaţa, ceea ce
consideră el că le-a conferit viabilitatea.
În
afara materialului documentar inedit şi prodigios, care poate reprezenta o bază
de informare solidă pentru cercetări viitoare, cartea impresionează prin arta
scriitoricească. Ideaţia frumoasă şi fraza minuţios cizelată, cuvântul bine
nimerit, metafora surprinzătoare, generatoare de lumină, sensibilitatea şi afecţiunea
care au determinat aceste studii sunt elemente esenţiale în conturarea lucrării.
Operă de o viaţă, care a implicat o muncă grea şi dificilă în arhive, pentru a
aduce la lumină documente originale, unice şi preţioase, precum şi numeroasele
fotografii inedite fac din volumul IV din seria Scrieri de C. D. Zeletin o carte în care datoria morală faţă de
memoria unor personalităţi exponenţiale se îmbină cu rigoarea ştiinţifică a
cercetării. O bibliografie bogată, numeroase scheme genealogice, reproducerea
unor documente vechi, a scrisorilor şi fotografiilor extrem de diverse oferă
lucrării credibilitate şi valoare istoriografică de necontestat.
Carte
de pietate şi recunoştinţă faţă de ţinuturile natale şi faţă de oraşul Bârlad,
unde a cunoscut la un nivel superior gustul vieţii cărturăreşti şi ideea trăirilor
estetice înalte pe care le-a profesat societatea Academia Bârlădeană, acest
volum al lui C. D. Zeletin vine să ne dezvăluie o altă faţetă a personalităţii
sale renascentiste.
