După două volume de proză scurtă („Cuibul de viespi“ şi „Vioara cu arcuş fermecat“), apărute cu un deceniu în urmă şi apreciate de critică, urmate de romanele „Bulevardul Tomis“ şi „Migdalul a înflorit a doua oară“, care au consacrat-o ca prozatoare, dna dr. Francisca Stoleru a revenit acum cu un nou volum, KARIN, MON AMOUR (Editura „24: ore“, Iaşi), ce reconfirmă talentul acestei reprezentante a medicilor scriitori de limba română din Israel. Născută la Dorohoi, dna dr. Stoleru a studiat medicina la Iaşi, a lucrat ca medic în satele din Moldova şi apoi la Spitalul Judeţean din Constanţa, iar în 1971 a emigrat în Israel, stabilindu-se la Haifa, unde, fireşte, profesează medicina. Toată această experienţă de viaţă, oamenii şi faptele cunoscute au devenit „materie primă“ pentru scrierile sale. În noul volum, dna dr. Stoleru abordează o temă foarte dificilă, ba chiar pe muchie de cuţit, care, îndeobşte, este ocolită: cea a existenţei, în lumea contemporană, a unor vestigii de gândire medievală, arhaică, manifestate în convingeri excesive, exagerate, ce merg până la intoleranţă totală faţă de orice şi oricine, de la idei şi tradiţii până la persoane, fie ele şi foarte apropiate. Este, fireşte, vorba de fanatism, de acea religiozitate excesivă pe care civilizaţia modernă n-a reuşit să o anihileze, nici măcar să o estompeze şi care îşi are exponenţi de neînduplecat în toate cultele. Interesantă e şi maniera în care e scris romanul. La prima vedere ar fi o relatare la persoana întâi. Dar nu e chiar aşa, căci e vorba de şase naratori, care, fiecare, relatează, desigur, la persoana întâi. De altfel, cartea, care are ceva mai puţin de 200 de pagini, este împărţită în aproape 40 de capitole, fiecare având ca titlu numele celei (celui) ce se povesteşte: Elinor, Otilia, Alma, Karin, Arik, Vadim, apoi numele se repetă, ori de câte ori e necesar. Fiecare dintre naratori vorbeşte despre sine sau/şi despre ceilalţi, consemnează întâmplări, exprimă gânduri, opinii, toate aceste capitole – în aparenţă disparate – adunându-se, spre final, ca piesele unui puzzle, pentru a reconstitui întreaga poveste. Iar în textura acestei povestiri este întreţesută drama femeilor din familia Zamir – Otilia, Alma, Karin. Ele au venit din România, „clanul“ lor având-o în frunte pe Otilia, azi mamă şi bunică, a cărei viaţă plină de evenimente tragice – repudierea de către părinţii tradiţionalişti din cauza căsătoriei cu un bărbat de altă religie, moartea neaşteptată a soţului iubit ş.a. – a îndepărtat-o de credinţa în Dumnezeu. Apoi, fiica ei, Alma, care, după ce a studiat medicina, şi ea şi-a pierdut primul soţ în urma unei întâmplări nefericite, ajunsă medic la un spital din Ierusalim, cunoaşte un coleg cu care se recăsătoreşte, acesta readucându-o la credinţă. Adică în familia lor se respectau toate datinile şi preceptele religiei, fără însă a impune altora propriile vederi. Însă fiica Almei, Karin, o fată modernă, liber cugetătoare, îl cunoaşte pe Arik, un tânăr iniţial cu concepţii moderne, dar care căzuse în mrejele şefului unui grup de ultrafanatici religioşi. Fanatici care fac din el un adept fervent şi fără voinţă al ideilor înapoiate care îi animă. Este vorba – cum spune credincioasa Alma – „de o sectă împătimită în credinţă fanatică, ruptă de realitate, în legi legate de secole de întuneric, de practici cabalistice duse la extrem“. Dominată de un „guru“ care îi picura lui Arik, zilnic, „în creier otrava misticismului“, tânăra familie se stabileşte la Tzvat – un oraş, e adevărat, deosebit de pitoresc, foarte vechi, cu casele din piatră, unde în anumite cartiere locuiesc familii de religioşi, între acestea, şi câteva grupuri de ultrafanatici, iar în altă zonă sălăşluiesc, mai ales în lunile când vin turiştii, numeroşi pictori care îşi au acolo şi locuinţa, şi atelierul, şi „magazinul“ unde-şi vând lucrările. O asemenea „turistă“ e şi Elinor, cea mai bună prietenă a lui Karin, care venea uneori la ea în vizită şi împreună mergeau pe la atelierele pictorilor. Unde ultracredincioasa soţie a ultrafanaticului Arik îl cunoaşte pe Vadim, un pictor care se îndrăgosteşte de ea, dar, fireşte, e ţinut la distanţă, date fiind şi iubirea ei sinceră faţă de soţ, dar şi îndatoririle impuse de credinţă. Numai că dragostea celor doi tineri soţi, înflăcărată la început, este disipată de concepţiile înapoiate ale acelor fanatici, pentru care femeia nu are niciun drept în faţa bărbatului. Dragostea lor intră de-a dreptul în criză când mentorul lui Arik o acuză pe Karin că, după un an de la căsătorie, n-a rămas gravidă. Căci, în concepţia lor, principala menire a femeii constă în a face copii, cât mai mulţi copii. Chemată de mama ei la spitalul unde lucra, Karin este investigată de specialişti, care nu decelează la ea nici urmă de infertilitate şi ca atare, îi propun să-şi trimită soţul la un control medical. Dar fanaticii din jurul lui nu sunt de acord, căci, în gândirea lor înapoiată, dacă ceva nu „merge“ într-o căsnicie, numai femeia e de vină. Şi deci trebuie să plătească, să fie ostracizată sau mai rău. Grupul de ultrafanatici chiar pun la cale o asemenea „ceremonie“, care n-are nimic de-a face cu religia, fiind mai mult un ritual medieval, vrăjitoresc, în urma căruia tânăra femeie urma să fie lapidată. O vecină însă o anunţă şi Karin fuge de acasă, refugiindu-se la Vadim, cu care pleacă urgent din Tzvat şi alături de care se va simţi din nou liberă, bucurându-se de o dragoste neîngrădită de acele percepte ce-i anihilau dreptul nu numai la fericire, ci şi la viaţă. La rândul lui, venind acasă şi negăsindu-şi soţia, Arik are un şoc, care îl readuce la realitate: se leapădă de nocivul său mentor şi pleacă în lume, pe unde mai fusese şi unde trăise fără cătuşele unor false concepte mistice. Dragostea – susţine, în romanul acesta, dna dr. Francisca Stoleru – este elementul primordial al vieţii, pilonul ei principal, fie că e dragostea dintre părinţi şi copii sau acel sentiment ce te poate lega de cineva, ducându-te pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Şi, în oricare caz, este elementul ce-ţi dă puterea de a înfrânge, dacă nu chiar toate, măcar cele mai multe din vicisitudinile vieţii. Nu aş încheia aceste notaţii înainte de a menţiona reuşitele picturi reproduse pe coperţile cărţii – mai ales cea care redă, deosebit de sugestiv, o tradiţională nuntă evreiască – picturi ce aparţin dnei Liana Saxone-Horodi, o talentată artistă plastică israeliană şi ea originară de pe plaiurile mioritice.